Petru Poantă opera întodeauna cu migală, cu o atenție maximă nu pentru a face mari delimitări, ci pentru a impune mici despărțiri.
Zvelt, aproape invariabil cu jeanși, cămașă albă și un sacou negru sau, mai des, o vestă cu tentă vînătorească (astăzi se spune tactică) de culoare întunecată, cu ochelari cu ramă groasă neagră, avea întreg corpul condus pe linia unor mișcări clare, în spatele cărora puteai citi poate nu atît tensiune, cît o intuită concentrare interioară permanentă. Era o prezență pe care o remarcai instantaneu, deși, dacă ar fi trebuit să spui de ce, ai fi ezitat. Din generația care a întemeiat Echinoxul, o generație deloc lipsită de talente și personalități, Petru Poantă este cel căruia să îi atribui dintîi atributul de inteligent. Nu pentru că aceasta ar fi o calitate care ar fi lipsit prietenilor și congenerilor săi, ci pentru că în cazul său exista un amestec subtil de luciditate, erudiție, ironie, introspecție și încăpăținare peste care se altoia, cumva, o sensibilitate neașteptată. Iar asta transpărea încă din micile și măruntele discuții din jurul unei cafele care, parcă, cu el, nu aveau deloc marca superficialității. Avea intuiția și îndemînarea de a trece de suprafață și a căuta întotdeauna, în fiecare subiect, un miez. Această inteligență disponibilă face din volumele sale pagini care rezistă cu ușurință trecerii timpului, provoacă, dialoghează, reordonează și educă. Mi-a fost șef. Mi-a fost coleg de birou. Am ținut, e drept, în perioade diferite, rubrica de cronică la Steaua. Dar în primul rînd cred că am fost prieteni.
Era o experiență interesantă să îi citești lui Petru Poantă textele, iar apoi să îl auzi vorbind public despre același subiect. Era un orator dificil. Care își tăia în permaneță frazele, se oprea la mijlocul unei demonstrații, părea permanent în căutarea unui cuvînt care, lăsa impresia, ar fi fost mult mai potrivit decît cel pe care tocmai îl folosise, ezita, iar mai apoi încheia abrupt. Nu fără a-și presăra discursul cu ridicări repetate din umeri – într-o complicitate care părea că spune audienței: doar știți foarte bine ce vreau să spun dacă vă gîndiți puțin la subiect, e atît de simplu! – și cu o gesticulație studiată amîinii drepte. Toată această experiență live nu putea fi într-un contrast mai mare cu scrisul său. Începînd de la caligrafie și aranjare în pagină. Scria de regulă pe foi mici, liniate, cu un scris mărunt, rotund și extrem de ordonat. La fel ca și în cazul oricărei persoane care a înnegrit mai multe pagini decît își poate aminti, lizibilitatea cerea o perioadă de acomodare, de descifrare a modului în care își personalizase liniile alfabetului. Paginile sale dau impresia de ordine și concentrare de la prima privire aruncată în diagonală peste pagină. Impresie corectă, pentru că Petru Poantă este unul dintre cei mai aplicați, mai intuitivi, mai empatici și mai corecți critici pe care i-a avut literatura română în ultimii cincizeci de ani.
Moștenirea culturală pe care Petru Poantă a lăsat-o în biblioteca din urma sa merge pe cîteva linii apăsate. Prima ar trebui, cred, să fie menționată întotdeauna critica poeziei contemporane. Ca titular al rubricii de cronică de poezie din Echinox și mai apoi din Steaua (alături de foarte multe alte colaborări), s-a remarcat și impus ca fiind unul dintrei cei mai fini cunoscători ai domeniului. Volumele sale (mai ales Radiografi-ile) au demonstrat că textele din reviste nu sînt împușcături în noapte, poziții disparate desenînd un contur la voia întîmplării. O metodă, un sistem și un echilibrat cîntar valoric au stat de la început în spatele unei abordări care a conturat o hartă foarte precisă a contemporaneității, apropiată ca extindere și ambiție de o veritabilă istorie literară din mers a poeziei. Se spune despre criticii care sînt blînzi cu autorii luați sub lupă că sînt generoși. În cazul său, rămîi într-o oarecare indecizie. Criticul Poantă a fost constant foarte sever, în sensul unei neabdicări de la principii. Dar, în același timp a înglobat în tehnica sa imersarea în text, dezarticularea acestuia și coborîrea înspre resorturile primare. Aprecia corect întotdeauna rezultatul, dar simțea nevoia de a descoperi resorturile interne ale poeziei și ale procesului poietic. Iar atunci cînd încerci, prin empatie și inteligență, să intri și în pielea autorului, o complicitate implicită te obligă nu atît să îți îmblînzești judecata valorică, cît să oferi deschidere înspre motivațiile existenței unui text. Lecturînd textele critice ale lui Petru Poantă, pătrunzi nu doar înspre o valorizare și ordonare a poeziei – aspecte pe care le reușește cu o intuiție și o finețe pe care am menționat-o deja – dar și înspre o înțelegere a fundalului (cultural) care stă în spatele textelor. Criticul reușește, prin extensie, creionarea unui peisaj extrem de amănunțit a vieții culturale de adîncime a României, desen în care contează nu doar vîrfurile, ci și masa.
Sensibilitatea, afinitatea pe care o avea față de poezie l-a făcut să situeze relativ la aceasta nu de partea celui care o citește, ci de partea celui care o trăiește, o produce. Amplul său studiu dedicat lui George Coșbuc este o exemplificare perfectă a unei lecturi care face un permanent balans între lectura sincronică și diacronică. Este un demers care reușește să contextualizeze în istorie și în contemporan receptarea. Poate că dintre firele călăuzitoare ale metodei sale critice, acesta merită întîietate. Căutarea stării aurorale a creației. Demersul de a coborî la un palier zero pentru a putea înțelege articulările interne ale unui text precum și impactul său extern. Este ca și cum ai studia arhitectura unei clădiri nu vizualizînd-o direct, ci pornind de la planșele cu planuri. De la proiectare. În spatele texteleor sale se simte în permanență autorul, ca un artist care contribuie prin intuiție și propria personalitate bine conturată.
Poate că cel mai emblematic volum al său este Efectul „Echinox” sau despre echilibru. Un volum care topește în același aliaj istorie literară, critică, memorialistică și eseu cultural. Un melanj care nu ar trebui să funcționeze, dar care se potrivește la fix, propunînd o lectură unică. Are ambiguitatea deconcertantă a formei segmentate și redundante a recuperării trecutului prin memoria afectivă cenzurată de o structură sistemică ce balansează între generalul (absolut) și faptul concret (selectat afectiv). Are fascinația confesiunii și memorialisticii și provocarea aserțiunilor teoretice. Autorul intră în rolul portretistului, al naratorului, al criticului, al teoreticianului, al memorialistului, al polemistului, al istoricului literar. Și totuși, nu joacă niciun fel de rol. Niciuna din aceste coordonate stilistice de construcție nu reușește să impună o dominantă asupra întregului volum. Nu știu dacă este carte sa cea mai bună, dar dacă ar fi să alegi un text care să îl reprezinte, pesemne că acesta ar fi cel care ar da complexitatea și necesara finețe a delimitărilor.
Finețea delimitărilor – teoretice, de interpretare, de receptare – sînt notabile în toate eseurile sale. Petru Poantă opera întodeauna cu migală, cu o atenție maximă nu pentru a face mari delimitări, ci pentru a impune mici despărțiri. Desenul corect la nivelul său prim, microscopic să zicem, este cel care prin amplificare dă claritatea construcției demonstrative. Numeroasele sale texte despre Cercul literar de la Sibiu și mai ales volumul dedicat acestuia (intitulat, simplu, Cercul literar de la Sibiu) sînt o bună ilustrare a acestei migale. Modul în care Poantă analizează originile și manifestarea cerchiștilor este o demonstrație de inteligență critică. Și, să recunoaștem, de fineșe stilistică.
Petru Poantă scrie exact, sintetic, cu o claritate maximală a ideilor. Nu îi place să fie aluziv, nu îi place să lase idei sau notații care ar trebui să fie descriptve sau calificative în seama metaforizării, aluziei și comparației. Textele sale sunt lipsite de neclarități. Dar, în același timp, nu duc lipsa unei poeticități intrinseci nu metodelor, ci tonului. Erudiția și inteligența par să conflueze în acest caz în tonalitate. Autorul are o îndemînare a scrisului care este foarte vizibilă văzînd paletarul foarte extins de cuvinte pe care îl uzitează, dar mai ales structura paragrafelor, în care frazele sunt înșiruite nu după logica unei demonstrații reci, critice, ci după cea a unei demonstrații pasionale, literare. De altfel, în ultimii ani această dispoziție de a balansa între eseul scris la limita prozei și studiul istoric, științific, a dus la scrierea unui ciclu despre Cluj. Poantă avea un veritabil cult al apartenenței. Al locului natal, al Echinoxului ca spațiu cultural și nu în ultimul rînd al Clujul, atît ca oraș din piatră, cît și văzut ca un construct cultural sau istoric. Pe lîngă Dicționarul de poeți (clujeni), o declarație de amiciție și o radiografie culturală în același timp, seria Clujului a apărut neașteptat oarecum, dar creionînd un portret complex, detaliat și sensibil al devenirii moderne a orașului în care a locuit.
Cărțile sale rămîn pe raftul din față al literaturii noastre, cel puțin atît timp cît autorii secolului trecut și al acestui început de secol vor mai fi relevați, pregătite oricînd pentru lectură. Ceea ce ne lipsește este însă povestea aceea mereu interesantă, niciodată inutilă, care ne aduna în jurul unei cafele sau a altceva.