Dacă despre Un veac de singurătate (1967) s-a spus că este cea mai bună carte scrisă în limba spaniolă de la Don Quijote încoace, mă întreb ce se mai poate spune despre o altă carte a aceluiași Gabriel García Márquez, intitulată, elocvent, A trăi pentru a-ți povesti viața (2002). Pentru că acest prim volum al memoriilor, dedicat în principiu perioadei de formație a scriitorului, rescrie genial, de fapt, un mit. Propriul mit: Macondo.
Macondo nu există. Este doar denumirea unei ferme pe care Márquez o vedea, cu acea vedere secundară, neatentă, a oamenilor interiorizați, pe marginea căii ferate care ducea de la Baranquilla (unul dintre multele orașe în care a locuit scriitorul columbian), la Aracataca (satul natal al scriitorului și referent al romanescului Macondo).
Dar Márquez face în această carte mult mai mult decât să-și povestească viața. De regulă, scriitorii obișnuiesc să-și deconstruiască, în volumele de memorii sau în confesiuni de natură publicistică ori diaristică, universurile simbolice, așa cum Poe și-a dezmembrat halucinantul poem Corbul, spre a-i lecui pe toți cei dispuși să pună la colț, în timpul procesului de creație, rațiunea. M-aș fi așteptat ca și Márquez să facă la fel. Dar nu.
După cum sugerează titlul, povestirea vieții nu poate fi concepută decât în relație cu creația, cu ficțiunea: o indeterminare care nu lasă multe speranțe biografiei de tip universitar.
Mai simplu spus, Márquez își inventează o biografie, exact în măsura în care deconstruiește și reconstruiește un mit, mitul Macondo-ului. Îi desface nucleele ficționale, transformându-le în biografie, și își construiește o biografie din cioburile mitizate ale unei existențe care, până la Un veac de singurătate, nu purta nici una dintre mărcile exterioare ale geniului.
Este ceva foarte vechi și în același timp foarte modern în concepția lui Márquez despre raportul dintre existența celui care scrie și structurile operei. Deși catolic, Márquez nu consideră că proza sa este produsul strict al conștiinței sale individuale, ci expresia unui epos și a unui etos columbian, care respiră prin toți porii realității care îl înconjoară pe scriitor în lunga sa ascensiune către capodoperă, și față de care el este un receptacol, un semădău (după vocabula eminesciană, atât de venerată de Noica) și un purtător de cuvânt.
Dificultățile întâmpinate de primul său volum publicat la Madrid, din al cărui text editorul spaniol a eliminat toate particularitățile lexicale, morfologice și sintactice columbiene, în favoarea unei „corectitudini” normative castiliene, sunt semnificative. Deși reprezenta prima ieșire în lume a scriitorului, el a rescris acest volum, pentru că acele particularități nu erau doar elemente de decor, de „culoare locală”, ci însăși esența spiritului columbian. Narațiunea, lumea fictivă zămislită de Márquez, este autentică numai în măsura în care dicțiunea ei este autentică.
Fără îndoială, Márquez era un naiv. Nutrea o profundă admirație față de clasicii minori ai literaturii columbiene, era un iconodul (ca să folosesc calificativul pe care mi-l atribuia cândva, cu intenții peiorative, Dan C. Mihăilescu), citea ca să ucenicească. Operațiuni și ocupațiuni reprobabile pentru postmodernii ce (nu) suntem și chiar incompatibile cu natura geniului, conform noilor clișee critice dâmbovițene.
Încăput pe mâna unui procuror literar postrevoluționar de la noi, Márquez ar putea fi ușor redus la schema ideologică a unui scriitor de stânga, naționalist și autohtonist, de strictă valoare locală.
Pentru că, într-adevăr, în A trăi pentru a-ți povesti viața, Márquez nu citează teorii și filosofii ilustre și nu-și inventează o biografie livrescă, iar unicul său etalon este nu canonul occidental, ci propria conștiință artistică.
Bine ascunsă, ea se dezvăluie, totuși, în memoriile sale: toate textele scriitorului sunt scrise și rescrise până când îi plac. Și îi plac rar.
La mii de kilometri distanță, Marin Preda are o altă concepție despre existența scriitorului. În ciuda portretului pe care i l-au creat cu o uimitoare tenacitate detractorii săi, prozatorul născut în umilul sat Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării are o permanentă spaimă a defazării. Nu a defazării sale, ci a defazării literaturii căreia îi aparține. În embrionul de Jurnal intim editat postum de Eugen Simion și Oana Soare, apărut în 2004 și nebăgat în seamă de atunci încoace, scriitorul a notat undeva cu o neascunsă teamă: Moromeții trebuia scris de Liviu Rebreanu, în 1920. Aceeași frază, își amintea Fănuș Neagu în culegerea memorială Timpul n-a mai avut răbdare (1981), i-o spunea autorului Cantonului părăsit la Sinaia, în iarna anului 1957.
Interesant și, totodată, trist este că orizontul realității în care a trăit Marin Preda în capitala României europene este mai limitat decât cel al satelor și orășelelor din îndepărtata Columbie, în care s-a format ca scriitor Márquez. Cauza: absența libertății. Preda se apără de această limitare, atât cât poate, prin lectura clasicilor și a contemporanilor din literatura universală. A citit febril, stăpânit de obsesia incompletitudinii – care este, și ea, un semn demascator al marelui prozator – și a judecat aspru, fără menajamente, literatura în care trăia.
Nici Preda nu este, totuși, un iconoclast, nici el nu-și construiește opera pe cadavrele înaintașilor sau ale contemporanilor. Are și o balanță bună: îl preferă, în ciuda rivalității, pe Eugen Barbu lui Petru Dumitriu (opțiune în care, de ce să mint?, îl urmez și eu) și își cunoaște neîmplinirile mult mai bine decât i le cunosc detractorii săi.
Spre deosebire de Márquez – spirit senin, care cânta la chitară și bea cu nepotul celui pe care bunicul său îl asasinase, provocând astfel mutarea familiei la Aracataca/Macondo –, Preda a fost un nevrotic, chinuit sistematic de limitele sale umane, de o biografie pe care o salvează într-un mare roman și de un mediu literar care pare că îi dă mereu peste mână, în fel și chip, nelăsându-l să scrie.
Căci și Preda, ca și Márquez, a scris și a rescris. Jurnalul său păstrează urmele textuale a nenumărate variante din Moromeții II (1967), din Delirul (1975) sau Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Această exigență nu i-a adus, însă, nici satisfacțiile secrete ale lucrului bine făcut, nici înțelegerea criticii.
Povara literaturii mici căreia îi aparține îl strivește adesea pe Preda, cel din jurnal. Înțelegem, astfel, de ce prozatorul acorda actului scrisului o funcție terapeutică și mistică, mântuitoare.
Colecționând înfrângeri, în însemnările sale (mai mult sau mai puțin) diaristice, Preda se întâlnește totuși cu Márquez în Olimpul miturilor literare, acolo unde Siliștea-Gumești se învecinează cu Macondo.
În sfârșit, la o altă temperatură spirituală, Octavian Paler și-a examinat cu severitate, cu o detașare, aș spune (fără impolitețe), inumană, obârșiile, în cartea sa ultimă, intitulată Autoportret într-o oglindă spartă (2004). O autobiografie parțială, și în același timp esențială, construită pe dialogul prezent–trecut.
Prezentul lui Octavian Paler este cenușiu și fără relief, ca și cerul Bucureștilor. O comparație care revine adesea, ca un soi de à quoi bon d’avoir quitté Coasta Boacii: cerul din satul natal, Lisa, înalt și transparent, ca o scară către mistere; cerul Bucureștilor, plat și căzut, lipsit de amplitudine și de respirație.
Scriitorul, ajuns la vârsta a treia, constată că nu sunt adevărate nici una din cele două perspective asupra bătrâneții: nici cea noiciană, exuberantă (vârsta a treia ca vârstă a împlinirii în cultură), nici cea depresivă, a hedoniștilor consumați (bătrânețea ca stare a descompunerii în vegetativ). Octavian Paler își trăiește bătrânețea ca pe o vârstă în care ai, cel puțin, privilegiul de a-ți pune întrebări dure, de a te îndoi fără remușcări de tot și toate, și mai ales de a-ți aminti.
Element comun în cele trei confesiuni despre care vorbesc aici: sărăcia fundamentală sub zodia căreia începe și se derulează, în mare parte, perioada de formație a autorilor lor. O sărăcie nepercepută ca atare și care nu le împiedică în chip fundamental devenirea, chiar dacă o deviază într-un mod de care nici unul dintre ei nu e, la momentul respectiv, conștient.
Din sărăcie și dintr-o educație tradițională rezultă modestia lui Octavian Paler, care îl ferește, acum, la senectute, când își așterne pe hârtie amintirile, de ispitele gloriei deșarte și îi permite să rămână mereu egal cu sine însuși.
Este splendidă, în Autoportret într-o oglindă spartă, recompunerea în amintire a despărțirii viitorului scriitor de Lisa, percepută și înfățișată ca o despărțire de copilărie. Fără să idealizeze satul natal, ca Ion Creangă în clasicele Amintiri…, copilul Paler începe să descopere, la București, că a plecat nu dintr-un spațiu, ci dintr-un timp. Și, rememorând, cu instrumentele de azi, ruptura, Octavian Paler ajunge chiar să adauge: dintr-un mod de înțelegere a lumii.
De prisos să precizez, o plecare care nu i-a adus omului interior nici o certitudine, chiar dacă omul social a avut, în urma ei, un cu totul alt traseu, înainte de toate în cultură.
Spre deosebire de Aracataca/Macondo și de Siliștea-Gumești, Lisa n-a devenit niciodată un mit literar. Devine acum, în Autoportret într-o oglindă spartă, un reper al gândirii, al interogațiilor acestui scriitor aspru cu sine și cu semenii. Devine, în fond, o limită.
Amintirea este, la Octavian Paler, un exercițiu de sinceritate, de luciditate și de împăcare. O împăcare dincolo de care nu se află decât o nouă, mare neliniște.