Valeriu Papahagi nu face parte din repertoriul de figuri care animă paginile cunoscutului volum al lui Nicolae Iorga, Oameni cari au fost (ediția definitivă, în patru volume, apărută între 1934 și 1939). Dar ar fi putut face parte. Nu numai pentru că a fost doctorandul lui Nicolae Iorga, susținându-și teza în 1933 și publicând-o în 1935, cu titlul Aromânii moscopoleni și comerțul venețian în secolele XVII și XVIII, cu o prefață a profesorului său. Și nici pentru că și-a construit, în mare măsură, cariera de istoric și cercetător în cadrul „școlii” istoriografice patronate de marele savant, care, cu tact și viziune, l-a „pilotat” pe Valeriu Papahagi pe un „itinerariu” cultural european formativ, început la Școala Română de la Veneția și continuat la Fontenay-aux-Roses. Ci mai ales datorită faptului că, istoric și romanist de anvergură, Valeriu Papahagi (unchiul regretatului Marian Papahagi) a ilustrat prin opera sa o direcție de cercetare și de acțiune culturală care, înainte de 1948, a fost vitală pentru țara noastră. Este vorba de integrarea deplină și activă în Europa latină.
Alexandru Gica, unul dintre cei mai buni cunoscători de astăzi ai istoriei românității balcanice, și-a asumat nobila misiune de a readuce în fața ochilor publicului figura enigmatică – și, din păcate, uitată – a celui care, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, promitea să devină unul dintre istoricii noștri de anvergură. Sub titlul Valeriu Papahagi, în centrifuga istoriei, ni se propune o succintă (dar esențială) biografie a cărturarului, însoțită în anexă de mai multe studii și articole neincluse în edițiile de după 1989 din opera sa, de o foarte utilă listă de lucrări și de câteva remarcabile clișee fotografice. Biografia este cu atât mai prețioasă, cu cât beneficiază de studiul dosarului de urmărire al lui Valeriu Papahagi de către fosta Securitate, aflat la CNSAS.
Pe baza lui și a altor documente din arhiva istoricului – transmisă după moarte lui Marian Papahagi și aflată acum în posesia lui Adrian Papahagi –, Gica elucidează două chestiuni spinoase care țin de traiectoria intelectuală și morală a fostului doctorand al lui Iorga. Este vorba despre 1) acuzația care i-a fost adusă, după 1948, de a fi făcut parte din Mișcarea Legionară, și 2) de comportamentul politic al lui Valeriu Papahagi după instaurarea regimului comunist, când a continuat să predea istoria la Liceul „Mihai Viteazul” din București.
Dar, până la aceste două chestiuni – care îi interesează mai mult pe cei grăbiți în a da sentințe –, cartea lui Alexandru Gica edifică, pas cu pas, o operă mult mai importantă, în opinia mea. Și anume, chiar recuperarea personalității lui Valeriu Papahagi din uitarea nemeritată care a acoperit-o, din cauza ocultării la care a fost supusă în perioada comunistă. Odată cu personalitatea cărturarului, Gica repune în circulație, de fapt, un întreg versant al culturii române interbelice, reprezentat de istoria și cultura românilor balcanici, precum și conexiunile lor cu cultura română de la nord de Dunăre, respectiv, cu cea europeană.
Valeriu Papahagi s-a născut la Crușova, în 1905, la cumpăna dintre ani: 31 ianuarie, pe stil vechi. Anul 1905 nu este unul oarecare în viața românilor balcanici, încă aflați atunci pe teritoriul Imperiului Otoman. Este anul în care, ca urmare a presiunilor Regatului României, Poarta recunoaște existența unei comunități românești distincte de celelalte comunități creștin-ortodoxe din imperiu (slavii și grecii). Ziua de 10 Mai a devenit, astfel, pe lângă sărbătoarea națională a vechii Românii, și Ziua Românilor din Imperiul Otoman, ca semn indelebil al unității de neam.
Întreaga copilărie a lui Valeriu Papahagi s-a petrecut, așadar, într-un mediu cultural și lingvistic românesc, marcat de prezența școlilor care, după 1864, erau întreținute de statul român în Balcani (nu numai în Macedonia istorică, acolo unde era concentrată cea mai mare parte a comunității macedo-române). Tatăl viitorului istoric, profesorul Nicolae Papahagi, a fost el însuși implicat în lupta pentru obținerea drepturilor culturale și politice ale aromânilor, luptă care nu se lovea atât de opoziția Porții Otomane, cât de cea a reprezentanților altor etnii (greci, slavi, albanezi). În 1911, de pildă, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – arată Alexandru Gica în studiul său – nu doar că nu a acceptat să ridice caterisirea preoților aromâni care slujiseră în românește, dar, în general, a refuzat categoric ca în lăcașurile ortodoxe aparținând aromânilor viața Eclesiei să se desfășoare în limba română. Asemenea împrejurări explică de ce nici după Pacea de la București, din noiembrie 1913, care a stabilit ca principiu pentru recunoașterea noilor frontiere de după cel de-Al Doilea Război Balcanic respectarea drepturilor minorităților, drepturile aromânilor au continuat să fi e încălcate, practic, peste tot. Este motivul pentru care, după o perioadă petrecută la Constantinopol (între 1905, dată la care tatăl este numit director al Institutului Român, și 1920), Valeriu Papahagi, asemenea multor tineri intelectuali aromâni, s-a stabilit la București. În Capitală, a urmat studiile liceale și universitare, obținând licența în 1929. A fost pe toată perioada facultății un apropiat al lui Nicolae Iorga, care l-a îndrumat cu mână de fi er, atent însă la formarea viitorului istoric. Pe care l-a trimis să studieze în Occident, în prestigioase centre de cultură (Veneția, Paris), impunându-i totodată frecventarea unor arhive istorice vitale pentru ceea ce Iorga urmărea ca acțiune culturală națională și corespundea, în același timp, înclinațiilor lui Valeriu Papahagi. Este vorba de elucidarea relațiilor aromânilor din Moscopole și din alte centre din Macedonia istorică, pe de-o parte, cu Occidentul (în special cu spațiul mediteraneean), iar pe de alta, cu Țările Române. Cercetările preliminare elaborării tezei de doctorat s-au concretizat în descoperiri de arhivă inestimabile, care au lămurit chestiuni esențiale, cum ar fi cauzele dezvoltării orașului Moscopole, apoi ale decăderii sale (până la distrugerea de către albanezi, în 1788), precum și rolul de punte între românitatea de la nord de Dunăre și Europa latină, pe care aromânii l-au asumat pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.
Cercetarea lui Alexandru Gica elucidează, spuneam, și alte aspecte controversate ale biografi ei lui Valeriu Papahagi. Circumstanțele în care istoricul ajunge să predea limba și literatura română în Spania, de pildă, nu au nimic de-a face cu afi nitatea ideologică a dictaturii antonesciene cu franchismul. Nici acuzațiile de legionarism, care i-au fost aduse după 1948, nu se susțin: Valeriu Papahagi a rămas fi del unui anume soi de naționalism de secol al XIX-lea, de tip liberal, moștenit de la Iorga. Legionar nu a fost nici măcar ca simpatizant, dimpotrivă. În fi ne, după 1948, mărturiile atestă că a avut noroc (Securitatea arunca în stânga și în dreapta acuzațiile de „legionarism”, indiferent dacă le putea proba sau nu), dar a contat și faptul că modestia sa personală l-a îndepărtat din circuitul universitar. Ca profesor de liceu, s-a afl at mai puțin în vizorul anchetatorilor: cu prețul de a nu mai publica timp de ani și ani de zile nici un studiu istoric, cărturarul a putut rămâne într-o libertate atent supravegheată de Securitate, prin intermediul turnă- torilor din liceu. A revenit lent și discret în activitatea publicistică, în special după 1960, dar nu a redevenit niciodată cel care promitea să fi e înainte de instalarea regimului comunist. Vastele sale competențe, ca istoric și romanist, au rămas nevalorifi cate, regimul comunist având ca obiectiv limpede abandonarea politicii culturale românești în Balcani, de unde și dezinteresul academic ofi cial față de această temă. Cazul său atestă că, în pofi da afi rmațiilor nostalgicilor, „micul dezgheț” dejisto-ceaușist nu a recuperat decât o parte din ceea ce fusese interzis sau eliminat în perioada stalinistă.
Monografi a lui Alexandru Gica reprezintă o contribuție singulară, din păcate, la redescoperirea temei românității balcanice și a personalităților care i-au dat viață, ca Valeriu Papahagi. Ca și vechea Românie, distrusă în 1948, opera sa trăiește astăzi mai degrabă în memoria culturală a unor pasionați decât în conștiința publică. Chiar și așa, Valeriu Papahagi, în centrifuga istoriei este o apariție remarcabilă pe piața istoriografi că actuală