S-a retras dintre noi înainte de vreme, în acest septembrie, și Ioan Moldovan, un mare poet, un minunat prieten pentru mulți și un om de mare omenie. Din nefericire, i-au luat-o înainte spre veșnicie, congeneri ca Augustin Pop și, mai recent, Andrei Zanca, născuți în același an 1952, fast pentru poezia românească, sub care se înscriu încă, cu nume și cărți de raft înalt, și colegi ca Aurel Pantea și Mircea Petean, alături de care s-a aflat în primii ani de profesorat, prin nordul românesc al „deceniului satanic”. Alături de ei, Ioan Moldovan ucenicise, cu energii creatoare în creștere, în atelierul literar de la Echinox, unde a activat ca redactor și secretar de redacție în timpul studiilor de la Filologia clujeană, cu afirmări poetice în pagini dense, dar și cu probe de fin spirit critic, încurajat în cercul de colaboratori ai colecției de „Restituiri” de la Editura Dacia, îndrumat de profesorul Mircea Zaciu. Și de aici i s-atras, desigur, și colaborarea substanțială din anii următori la Dicționarul Scriitorilor Români, coordonat de dascălul nostru, de confratele Marian Papahagi și de Aurel Sasu. Din păcate, eram plecat din țară în vremea când puteam să-i fiu și eu profesor, însă am compensat această absență învățând mult unul de la altul în anii echinoxiști următori. Și am fost foarte onorat de invitația de a-i prefața cartea de debut din 1980, prin care intra în rândul admirabilei generații ce stă încă sub semnul acelei epoci înnoitoare pentru scrisul românesc.
Această primă carte atrăgea deja atenția asupra talentului său cu mari promisiuni de dezvoltare, a unei voci lirice originale. Era acolo, cum îi sugera și titlul, o căutare a expresiei unei trăiri autentice, se punea de pe atunci „întrebarea dacă poemul e altceva decât viața”, una căutată în „hățișul de sânge și carbon”, în asociere, așadar, organică între experiența existențială și cuvântul scris. Față de acesta, tânărul poet avea îndoieli și neliniști fertile, simțind totuși cum „pâinea din gură se amestecă cu umezeala cuvintelor”, cum viața și textul se confruntă și înfruntă mereu, obligând la deschideri exigente spre lume, refuzând însă concluziile pripit-definitive: „nu pronunța încă nicio sentință/ mai lasă-ne să vedem trecerea inimii prin lume/ aurul și argintul, sulful, carbonul, noroiul și zăpada/ singurei vieți.” Sunt versuri care spun mult despre o sensibilitate complexă, pregătită să întâmpine viața de pe o poziție melancolic-contemplativă, cu o tandrețe și înțelegere ce nu exclud totuși luciditatea privirii, disciplina intelectuală severă, alimentată de o „bibliotecă unduitoare”, de un foarte bogat substrat cultural. Admirabila definiție a poemului ca „fortăreață de carbon a melancoliei”concentrează asemenea sugestii de fuziune benefică dintre zisa trăire frustă și universul livresc, scriptural, la care se și face frecvent aluzie.
Toate aceste date rezumate sumar acum, se vor regăsi întărite și dezvoltate în cărțile următoare, Exerciții de transparență (1983), Insomnii lângă munți (acesta, un titlu înlocuitor pentru Avantajele insomniei (1989), respins de cenzura mereu suspicioasă, apoi Arta răbdării (1993). Critica a observat pe acest parcurs „caligrafia” fină a imaginii într-un discurs liric care vorbise totuși, în cartea din 1983, despre „priviri furișe prin lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”. Asta vrea să spună că scrisul lui Ioan Moldovan rămânea în egală măsură atent la acuratețea expresiei, fie și în regimul notației impresioniste, tot așa cum putea interveni și „uitarea de texte” (vezi antologia cu acest titlu din 1999) ca semn al orientării privirii cu precădere spre concretele vieții imediate, în „dimineața luminoasă” a iubirii. O tonalitate nouă, mai exact o intensificare a stărilor de spirit prezente și în versuri anterioare, de exemplu în Arta răbdării, anunța totuși că „a început noul sezon elegiac”, o etapă în care poezia lui Ioan Moldovan conturează autoportetul, pigmentat cu accente ironice, alunui om profund decepționat de mersul lumii, „rămas de gât cu dezolarea”, într-un univers în derivă, undeși sentimentul de dragoste suferă alterări, apar slăbiciunile vârstei, conștiința acută a deteriorării tuturor lucrurilor, înregistrare acum, cu o mână obosită, a „stării de fapt”, deloc încurajatoare. Căci emblema precară sub care se așează totul e „mainimicul”, insignifiantul și derizoriul. Intră în joc aici, cu o pondere neîntâlnită până acum, intertextul, cu raportări, mai ales, la două mari repere ale poeziei românești, Eminescu și Bacovia, integrați organic în propriul discurs – unul prin citarea unor versuri subliniat sceptice, vorbind despre„clipa cea repede ce ni s-a dat” ori despre înstrăinarea de propria viață, rostită ca de o străină gură, de către cineva ce pare mort demult. Cu poetul Stanțelor târzii, legăturile puteau fi descoperite și exploatate și mai devreme, în minimalismul notației și tonalitatea deceptivă a omului mariginalizat, sortit strivirii într-o lume dezvrăjită și ostilă.
Dar, cum notam odată, „mainimicul nu e tocmai și nu e numai nimic, este sentimentul pierderii de substanță a lumii, emblema elegiei acestei pierderi”. Interioarele nebune (2002), Celălalt pește (2005), Însemnări primitive (2005), Mainimicul (2010), Timpuri crimordiale (2014) – foarte sugestive încă din titluri, s-au adăugat în timp unei bibliografii poetice deja bogate, pentru ca versurile din ultima sa carte, intitulată Azi, publictă în 2022, puse sub motto-ul eminescian al zilei avute de-a pururi în față, într-un prezent evocat dramatic, să încheie o operă tulburătoare, de mare vibrație afectivă și spirituală, situată deja de toată critica românească printre valorile de vârf al ale generației ’80 și ale literaturii noastre contemporane. Am notat, la apariția acestei răscolitoare cărți, că limbajul poeziei lui Ioan Moldovan era „încă o dată de înscris în registrul simplității, tranzitivității și „sărăciei” bacoviene, cu notațiile ei de stări voluntar desolemnizate, de un dramatism subteran, ce transpare, însă, pregnant, în filigranul poemelor. Avem de-a face cu o lirică subtil sugestivă, scrisă cu mare economie de mijloace, în care tranzitivitatea experiențelor de viață trăite în imediatul cotidian e pusă în osmoză cu un depozit de referințe livrești, într-un discurs ce sună mereu intens autentic, într-un nou „tratat de oboseală”, într-o fertilă prelungire de „sezon elegiac”. Din nefericire, acest sezon a fost și cel de pe urmă, însă profund rezonant, unul în care împlinește o operă de valoare superlativă.
Noi, cei vii care am mai rămas, ca să prafrazez o vorbă pauliană, ne vom aduce aminte și de prietenul drag, gazdă admirabilă a atâtor întâlniri în jurul revistei orădene Familia, pe care a îndrumat-o exigent, sporindu-i prestigiul istoric, vreme de trei decenii. Nu vom uita nici întâlnirile conviviale din alte locuri și ore, vom regăsi pe chipul urmașilor cu alese înzestrări din familia sa, poetică și la propriu, și la figurat, figura spiritului său luminos, a exemplarei sale generozități umane.
Cu gândul la limba latină, pe care a ales s-o studieze în anii de la Filologia clujeană, și în spiritul Școlii Ardelene care i-a modelat exemplar viața, să rostim și pentru prietenul nostru un pios „Requiescat in pace!”.