Proza noastră pare să fi primit în ultimii ani un impuls spre scoaterea din manierisme și obsesii care începuseră să miroasă a învechit.Creditul pentru această prea așteptată și necesară scuturare îi revine în bună măsură unui grup nou. Grup, în lipsa unui termen mai studiat și mai clar teoretic. Pentru că nu e o grupare, nu e chiar un curent (în sensul clasic, de manual, al termenului) și nici o școală. Sînt autori marcați în primul rînd de un traseu biografic cu similarități. Educație bună, vîrstă undeva între partea de sus a lui 30 și cea de jos a lui 50, o carieră mai degrabă de succes (financiar) într-un domeniu fără prea multă legătură cu literatura, o pasiune veche pentru scris, o pregătire mai mult sau mai puțin lungă sau directă prin cursuri de creative writing, o înțelegere a literaturii prin autori consacrați români și străini, de azi, de ieri sau de alaltăieri, luați după plăcerea proprie, o sensibilitate certă față de ambient și ambiția de a scrie. Rezultatul pare să fie o infuzie de proză foarte bine ancorată în prezentul României, pusă în pagină cel puțin decent și mult mai interesantă decît producțiile cu iz artificial sau pedagogic ale tradiționalilor autori absolvenți de litere și bine școliți întru teoria literaturii și tot ce mai este la modă, trendy sau dă bine. Din acest grup proaspăt l-am descoperit recent pe Bogdan Răileanu.
Bogdan Răileanu nu este tocmai o prezență nouă sau care să aștepte să fie descoperită. Faptul că am ezitat pînă de curînd să-i cumpăr cărțile cred că arată, într-un fel, și circumspecția cu care ne apropiem de figuri noi, care par foarte străine la început. Autorul este astăzi un nume bine stabilit. Am putea spune că se numără printre autorii tineri în plină afirmare, atîta timp cît prin tînăr nu ne referim la vîrsta biologică, ci la cea măsurată de la pătrunderea în arena literară (astfel că tinerii scriitori din grupul amintit mai sus bat ca vîrstă spre o respectabilă jumătate de veac). Premiat și lăudat, prozatorul nu este încă unul care să se fi coagulat definitiv în jurul unei formule proprii și care să-și fi marcat teritoriul prin teme și marote cu pecete individuală. Este mai degrabă într-o perioadă finală de coagulare, iar asta îl face interesant de urmărit în punctul în care propriul simț critic se intersectează cu răspunsul publicului și al unei serii întregi de observatori ai literaturii noastre.
Picioare de lotus [Bogdan Răileanu, Picioare de lotus, Editura Polirom, Iași, 2024] este un volum de povestiri. E specia cea mai longevivă și cu cele mai valoroase rezultate din proza românească. I se prevestește constant sfîrșitul, doar pentru a continua să-și ocupe nestingherită locul. În acest volum, Bogdan Răileanu reunește texte care îi creionează foarte bine profilul. Firesc, sînt piese de valori diferite – unele memorabile, altele interesante, cîteva manieriste, unele superficiale. Într-un scurt text introductiv (am apreciat întotdeauna, în cazul autorilor în viață, frazele introductive la cărțile proprii, după cum am strîmbat din nas la prefețele poate puțin prea pompoase ale unor critici), prozatorul își justifică alegerea pieselor din volum punîndu-le sub semnul traumei: „fie că vorbim de intelectuali, poeți, pușcăriași, bogătași, pensionari, emigranți sau indigeni, femei sau bărbați, cu toții ducem o normalitate deformată de traume și contorsionări. Iar acestea fac obiectul, într-un fel sau altul, al volumului de povestiri pe care urmează să-l parcurgeți”. Explicația este puțin prețioasă. Dintotdeauna viața a modelat caracterul și traseul oamenilor. A urmări acest proces este în firescul fiecărui crîmpei de proză. Ceea ce sudează cu adevărat volumul este subiectul și unghiul din care este acesta tratat. Vorbim despre viața cotidiană a României de astăzi, din perspectiva umană imediată. Altfel spus, Bogdan Răileanu face ceea ce a fost întotdeauna punctul forte al literaturii, vorbește despre oamenii din jurul său, din perspectiva timpului său și a moravurilor sale. Pare banal, dar în acest moment al prozei noastre sîntem în situația de a recîștiga normalitatea, nu de a o clama. Ambițios, autorul încearcă personaje de tipuri diferite, mai bogați, mai săraci, încearcă și voci feminine și chiar pe cea a unui adolescent. Nu toate sunt la fel de izbutite. Este evident că se simte cel mai bine atunci cînd este cel mai aproape de experiența proprie, nu atunci cînd trebuie, din documentare și empatie, să însăileze tipuri cu care este mai puțin familiarizat.
Astfel că, dacă Picioare de lotus va rămîne în memoria cititorului, va fi datorită amintirii unei voci masculine, pe la 40 de ani, cu studii superioare și o situație materială nu chiar precară. De altfel, pentru prozele de aici, meseria personajelor este mai puțin importantă și, cel mai adesea, nici nu simți nevoia de a fi preciată. Ceea ce interesează este interacțiunea între personaje, între oameni, nu interacțiunea cu mediul, cu societatea. Din acest punct de vedere Ferentari Safari este piesa cea mai slabă a volumului, o povestire (singura) plasată în lumea marginală a periferiei prost-famate a capitalei, printre figuri dubioase de foști pușcăriași și actuali (semi)interlopi. E un text șablonard, în care recunoști obsesiile momentului de azi de a ieși din tiparul vechi și care s-au osificat într-un șablon nou, recunoști tentația mizerabilismului care continuă să fie privit de către unii drept cool și, din păcate, intuiești repede în ce direcție merge narațiunea și cam cum se va temina. Pe de altă parte, Variabila Dostoievski sau Pe plaja Tarifa sînt veritabile mici bijuterii care merită oricînd incluse într-o antologie a prozei scurte românești din ultimii zece ani. Finețea ambiguității morale, subtilitatea cu care e pusă în lumină criza nimicului din viațapersonajelor din prima, inteligența cu care e construit doppelganger-ul din a doua, ca o variantă hîdă și grobiană, dar pe aceleași coordonate de sensibilitate cu personajul principal sunt două reușite de prim-plan ale autorului.Cum să nu mori repede este o povestire simplă, dar foarte bine executată. Nu excelează prin originalitate, dar degajă un parfum care, surprinzător, mi-a adus aminte de clasica Bunica se pregătește să moară. Nu e aceeași miză, nici aceeași finețe literară, dar undeva, în fundal, reușește să atingă o cheie similară. Simpatică este Abatorul literar, o proză tocmai despre lumea literară de astăzi. Este o farsă, dar umorul sec, simțul ascuțit al observației și inevitabilele apropouri spre situații sau personaje recognoscibile (măcar ca tip) ridică perdeaua într-un mod foarte credibil, chiar dacă ireverențios, înspre lumea noastră literară – cu orgolii, poze, political correctness și un public neantrenat. Anotimpuri unice face notă discordantă, fiind singurul text plasat înainte de 1989, singurul cu personaje adolescente. Este oarecum stereotipic, dar scris bine. Prezența sa nu strică, dar absența sa ar fi dat mai multă coerență volumuului, fără a-l priva de ceva.
Bogdan Răileanu scrie bine. La persoana întîi sau indirect liber. Texte care urmăresc de foarte aproape psihoilogia și reacțiile intime ale personajelor. Dat fiind că jocul principal în toate textele este unul interior, că atmosfera se compune din senzații și aproximări, este absolut firesc și stabilește o relație dublă de determinare între formă și fond. Prozatorul știe să se adapteze la subiectul pe care îl urmărește și o face cu îndemînare. Nu există note false. Fraza este curată, fără stridențe. Construcția este totdeauna solidă, fie că e simplă, fie că are anumite arborescențe. Nu se inovează, dar nu se greșește. Un autor care scrie solid, cursiv, cu un tempo pe care îl impune și nu îl pierde. Rezultă texte care se citesc fluid, foarte ușor. În același timp, scriitura este în permanență în plan secund. Bogdan Răileanu nu impresionează la nivel verbal, nu face echilibristică în fraze. Cuvintele sunt instrumente manipulate cu precizia unui chirurg bătrîn. Reversul este o scriitură căreia, dacă nu ai nimic să-i reproșezi, nici nu ai ceva anume să îi lauzi. Pur și simplu sunt texte scrise bine, dar fără o personalitate marcată la acest nivel. Iar asta este OK. Tipul acesta de proză nu cheamă subtilități ale scriiturii.
Bogdan Răileanu este un autor care sper să fie descoperit de cît mai mulți cititori, pentru că Picioare de lotus este genul de ambasador care poate reaprinde interesul pentru proza noastră în cititori care poate că au renunțat la a mai căuta aici povești oneste despre prezent și s-au orientat spre autori străini. Acesta este genul de proză care ne relegitimizează relevanța ca literatură – nu atît printre criticii, dar mai ales printre cititorii de oriunde. E un volum plăcut al prezentului.