Domnule profesor, vine așa, dintr-odată, pasiunea pentru filosofie? În cazul dumneavoastră de unde și cum a izvorât?
În faza inițială a adolescenței mele îmi plăcea foarte mult fizica. Mi se părea extraordinar să faci fizică nucleară. Asta a fost prima mea opțiune, apoi m-am gândit și la astronomie, dar după un timp am făcut un fel de întoarcere totală, una care i-a speriat un pic pe profesorii mei. Brusc, am decis să urmez filosofia. Citeam mult și dădusem și peste niște cărți care aparținuseră unui unchi al meu, cărți care erau ținute în niște dulapuri, ediții vechi din Blaga, din Petrovici, din tot felul de filosofi. M-a intrigat faptul că noi nu percepem lumea așa cum este ea în realitate. Începuse să mă nedumirească toată povestea și cred că asta m-a atras foarte tare înspre filosofie.
Povestiți-ne puțin despre dulapul unchiului dumneavoastră!
El era învățător sau profesor, nu mi-e foarte clar. A existat undeva un denunț, a fost arestat – politic, desigur –, s-a îmbolnăvit și a murit. De asta cărțile lui erau ținute sub încuietoare.
V-a afectat cumva la dosar faptul că unchiul dumneavoastră a fost închis?
În mod paradoxal, nu. Și s-a mai întâmplat ceva, trebuie să mărturisesc. Tatăl meu fusese țărănist și, odată, împreună cu un prieten, după un chef, au făcut, așa, un fel de microdemonstrație, erau plini de voie bună, au strigat numele lui Maniu și l-au elogiat. Ei, a fost pentru scurtă vreme arestat. Dar povestea a fost foarte bine rezolvată de fratele lui, care a mers imediat și a cerut un fel de concediu pentru ajutorarea familiei sau așa ceva, iar arestarea tatălui meu nu a fost înregistrată. Multă vreme m-am temut de această posibilă informație, dar ea n-a apărut niciodată la suprafață în decursul vechiului regim.
Licența v-ați susținut-o cu o lucrare intitulată Sociologia operei de artă. Aveați deja fixate reperele sau căile pe care urma să mergeți?
Avusesem un debut în proză, în Tribuna, încă din anul întâi de facultate, și eram foarte interesat de estetica, de filosofia artei. Întâmplător era la modă pe atunci sociologia și, totodată, se produceau primele mișcări ale structuralismului, sesizabile și la noi. Sociologia artei la care eu mă refeream era legată de Lucien Godmann, de Francastel… A fost primul meu contact cu structuralismul.
De altfel, ați devenit repede un specialist recunoscut în structuralismul francez. Sigur, renunțând, din păcate, la proză…
Încercam să scriu proză. Dar s-a întâmplat ceva, am avut o revelație descoperindu-l pe Borges, îmi plăcea teribil de mult cum scrie. Mi s-a părut că e foarte greu de egalat și asta m-a cam inhibat un pic. Pe de altă parte, am dat peste diferite stiluri filosofice care mi s-au părut interesante și atractive. Și m-am gândit că expresivitatea și-ar găsi locul foarte bine și în filosofie.
Ce a urmat după terminarea facultății? Ați rămas asistent?
Ezitam… La terminarea facultății, unul dintre proiectele mele era să devin jurnalist. Eram aproape decis să plec la București, mi se oferise șansa să lucrez la Amfiteatru sau la Viața studențească. De altfel, îi urmasem lui Ion Cristoiu la conducerea subredacției de la Cluj a Vieții studențești. Dar am avut o discuție cu profesorii Ion Aluaș și Călina Mare, care m-au asigurat că sunt toate șansele să apară niște cursuri de sociologia artei de care m-aș putea ocupa. Și, având perspectiva aceasta, m-am răzgândit, am renunțat la gazetărie.
De care tot n-ați scăpat! În 1983, asistentul universitar Aurel Codoban (asistent ați rămas până în 1990!) este numit director al revistei Echinox, un reper deja în publicistica culturală românească, nu doar în cea studențească.
A fost o experiență interesantă și dificilă. Ceea ce îmi propusesem să realizez era legat de percepția mea asupra culturii românești. Mi se părea în acel moment că era excesiv de filologică și istorică. Credeam că ar trebui infuzată mai multă teorie în cultura românească, mai multă filosofie, mai multe științe socio-umane, ca să fie în concordanță cu modernitatea europeană și cu ceea ce urma să devină postmodernitatea. Nu știu dacă lumea a înțeles foarte bine asta… Aș vrea să spun că într-un singur sens reușita mea se poate într-adevăr măsura: dacă Echinox-ul filologic a produs mai ales poeți, prozatori și critici literari, pentru perioada mea, în mod ciudat sau nu, gazeta a „creat” mai ales universitari. Și am o listă destul de lungă.
Anii în care ați condus revista nu au fost deloc ușori, din toate punctele de vedere. Cum ați reușit să rezistați imixtiunilor politice, ideologice, cenzurii?
Am trecut prin tot felul de situații. Cei care se ocupau cu cenzura revistei erau universitari ca și noi. Ăsta este adevărul-adevărat. O citeau din însărcinarea Comitetului de partid pe Universitate. De altfel, și cei care o citeau la Județeana de partid sau altundeva proveneau tot din mediul universitar. Marea problemă era că oamenii aceștia se temeau pentru propriile lor poziții, cariere. În acest sens funcționa cenzura. Au existat tot felul de situații în care unele lucruri au trecut și poate că la un examen atent n-ar fi trebuit să treacă. Sau situații în care lucruri care puteau trece foarte bine, benigne, care nu afectau în niciun fel ideologia oficială, n-au putut trece.
Dincolo de teamă, funcționa și un fel de hazard!
În mare măsură, da. Dar mai este ceva care se poate verifica, de altfel, și în cazul scriitorilor români. Cine avea influență politică și scriitoricească își putea publica operele chiar dacă ele aveau mici aspecte discutabile ideologic. Cine nu, nu. Ăsta este tristul adevăr.
Imediat după 1990 vă dedicați vieții academice, proiectelor universitare. Ce speranțe aveați pe atunci?
Adevărul este că mintea mea a fost un pic amiguă, eram foarte rezervat. Dumnezeu să-l ierte, Radu Mareș va amenda într-un editorial din primele zile ale lui 1990 scepticismul meu. După aceea va recunoaște că s-a simțit foarte prost dându-și seama după un an, un an și ceva că lucrurile mergeau în direcția pe care eu o anticipasem. Nu m-am așteptat ca societatea românească să evolueze așa cum speram într-un fel cu toții, pentru că citisem Noua clasă, cartea unui disident iugoslav de pe vremuri, Milovan Djilas, o carte formidabilă, foarte apreciată în Occident. Pe scurt, autorul sârb constatase în contextul socialismului real din Iugoslavia că treptat s-a format o nouă clasă. Ceea ce era valabil și în cazul României. Exista o nouă clasă în germene în vechiul-vechi regim, iar Revoluția n-a făcut decât s-o descătușeze, să-i dea voie să existe. Lumea care a venit a fost lumea asta a liniei a doua din partid. Cei care au fost într-un fel sau altul acuzați și pedepsiți au fost fie cei care acționaseră direct sau aparținuseră organelor represive, fie ideologii – în niciun caz administratorii. Deci nu nucleul real de putere economică al partidului. Așa se explică apariția unui Columbeanu, a lui Voiculescu… O serie de oameni care au apărut pe scenă și care au devenit extrem de puternici. Ei erau,de fapt, puternici, pentru că reprezentau nucleul real administrativ și economic al partidului.
Foarte interesantă analiza. Ar merita să zăbovim cândva asupra ei. În orice caz, după 1990 ați putut preda cursurile pe care vi le-ați dorit (nu puține și extrem de audiate). Pe de altă parte, în evoluția structuralistului Aurel Codoban se produce o ușoară despărțire de filosofie care ajunge mai degrabă un gen literar, ca să parafrazez titlul cărții dumneavoastră din 1992. După care, vă simțiți tot mai atras de teoriile comunicării, despre care sper să putem vorbi altădată. Iar în 2018 debutați ca romancier, cu Jurnalul Amurgului iubirii.
Am fost și sunt un cititor de romane. Tentația literaturii și admirația pentru literatură m-au însoțit întreaga viață. Întotdeauna am fost interesat de modul în care este construită o lume într-un roman bine scris. Pe de altă parte, am anunțat, din vreme, cred, că există o deplasare de genuri, de stiluri, de tip de discursuri și am anticipat masivele efecte pe care omiprezența și omnipotența imaginii le produc în lumea noastră culturală. Dacă imaginea devine (și a devenit!) paradigma culturii noastre, a culturii actuale, atunci totul trebuie să se mute în direcția imaginii. Imaginea este atotputernică. Asta era ideea mea. În altă ordine de idei, cred că omul a atins capacitatea lui maximă de abstractizare. Să ne gândim doar la mulțimea de matematicieni care gândesc extraordinar, construiesc hiperteoreme formidabile și teorii matematice uluitoare, dar au, aproape toți, probleme psihice.
Chestiunea este verificabilă?
Absolut verificabilă: am văzut asta în biografiile matematicienilor moderni celebri, difuzate pe canalul Da Vinci. Asta înseamnă într-un fel că genul uman, care oricum gândește mult peste necesitățile sale legate de viață, are totuși niște limite pe care, organic, nu le poate trece nici în ceea ce privește viteza, nici în ceea ce privește lungimea raționamentelor sau calculelor, și nici în ceea ce privește atenția, concentrarea și coerența. Omul a inventat computerele cu același scop cu care a inventat mecanismele și mașinile. Tot așa cum acestea din urmă îi susțin și multiplică forța fizică, noile mașini mentale, computerele, îi susțin și multiplică puterea minții…
[Fragment dintr-un interviu realizat în direct la Radio Cluj, 9 decembrie 2018]