Nimic nu este mai straniu într-un ziar decât această rubrică, în aparență inofensivă și modest intitulată, Mica publicitate. Ea reprezintă pentru mentalitatea bunului cetățean substitutul confortabil al bazarului de odinioară, mai fabulos însă, incredibil aproape, plin de haz, dar și cutremurător. Într-un spațiu restrâns, la un preț derizoriu, găsești aici de toate: vile, mașini, apartamente, legitimații pierdute, bijuterii căutate, nutrii, meditații, tineri căsătoriți în aflarea unui adăpost, schimburi de locuințe, dar mai ales morți. Totul devine reclamă și, printr-o absolută lipsă de pudoare, durerile, poate reale sau fictive, se amestecă cu banala declarație a unei pierderi de legitimație. Căci, ceea ce cu adevărat surprinde este publicitatea morții. Puține cărți, și în tiraje mult mai reduse, conțin atâtea decese ca un cotidian; și asta într-un limbaj atât de afectat-conven- țional încât le face aproape ridicole. Este o lipsă a decenței în fața suferinței. Durerea autentică presupune pudoare, reculegere în singurătate. Când o multiplici, printr-un anunț, o înstrăinezi de fapt, o comercializezi; este vândută cititorului de ocazie, care mai întotdeauna nu o percepe decât la nivelul enunțului. Pentru el este o simplă chestiune de limbaj și nu că i-ar lipsi sensibilitatea, ci pur și simplu pentru că, instinctiv, refuză să se identifice cu această permanență a morții. Niște evenimente umane se transformă în reclame publice: cuvântul cel mai teribil cade sub un limbaj bombastic. Este vorba, în fond, de o imagine carnavalescă a pieței, pe care secolul acesta într-atât a rafinat-o încât i-a pervertit sensul ei originar, acela de joc. Publicitatea a devenit un carnaval fără măști. E o nevoie exasperată a individului de a ieși din anonimat care poate atinge, involuntar, cinismul. Am surprins o discuție între doi bătrâni, în care, la un moment dat, unul îi spune celuilalt: „îți caut demult numele în ziar, dar nu îl găsesc”.
*
Desigur, nu confundăm un asemenea „orgoliu” al reclamei cu ceea ce istoria cunoaște și practică sub numele de cult al morților. Publicitatea modernă nu vine dintr-un sentiment al eternității ci mai degrabă din pierderea lui. Din spaima de singurătate, omul contemporan își transformă numele într-o marfă, îl vinde unui ziar în iluzia că îl face nemuritor, dar, de fapt, fără a-1 preocupa posteritatea. Chiar și în creație poate fi constatată această mutație: talentului i s-a substituit originalitatea. În termeni mai adecvați, adică, valorii îi ia locul reclama; echilibrului, expresivității, li se substituie insurgența, deriziunea. Clasicul, de pildă, nu vroia să fie original. Nu căuta cu orice preț să inoveze, dar având conștiința și mai ales pudoarea și umilința necesare era un revoluționar. În Străinul, unul dintre marile romane ale secolului, Camus s-a considerat un clasic. Este, poate, singura mare carte a veacului nostru care nu are „fațadă”. Ea nu există prin „limbaj”. Scriitura sa este de „gradul zero”. Redă cuvântului demnitatea: arid, crucificat pe propria-i simplitate. Este un „text” voit anost din teama de a nu face o reclamă acestui derizoriu Crist numit Mersault. „Lecția” o știuse și Liviu Rebreanu, cel mai puțin „original” dar cel mai mare romancier român. Evident, exemplele nu sunt doar acestea, însă un fapt rămâne sigur: reclama e o problemă de „limbaj” (multiplicarea numerică a cuvintelor), iar creația, una a cuvântului. Cuvântul este individual, limbajul colectiv. Primul are personalitate, celălalt aparține unui mecanism. În singurătatea lor, cuvintele sunt ilogice, „inumane”, pe când limbajul e ambiția omului de a-și demonstra logica sa, dar și iluzia de a ieși de sub teroarea anonimatului.
*
Cu mâna în șold — iată o poziție a omului dintre cele mai obișnuite în aparență. Însă faptul că poate fi întâlnită numai în anumite împrejurări are o semnificație, presupune o opțiune, o atitudine. Trebuie să căutăm aici un semn al omului, o imagine corporală asa, producătoare de sensuri. Nu știu cine a fost primul individ al umanității care și-a pus mâna în șold, însă sunt convins că n-a făcut-o nici privind zborul unei păsări, nici într-o declarație de dragoste, ci mai curând din orgoliu și dintr-un instinct al superiorității. Nu poți scrie o carte cu mâna în șold, dar într-o asemenea poziție îți tratezi cu superioritate semenul. Tiranii care n-au deprins oratoria cunoșteau foarte bine „limbajul” acesta. Într-un portret al lui Henric VIII mâna, așezată cu violență parcă în șold, este mai expresivă decât figura sa. Cotul apare ca o expansiune brutală a corpului, este o „perforare” cinică a istoriei. „Deciziile” de aici pornesc. Fața, în toată asprimea ei, nu-i decât o mască a viciului. Gândirea s-a degradat, a coborât în corporal. Renașterea a reabilitat mâna, a civilizat-o, i-a dat spiritualitate. Privești portretele celebre ale timpului și rămâi surprins de profunzimea sensibilității unui adevărat univers al mâinilor. Surâsul Monei Lisa, senzualitatea lui ambiguă nu sunt mai expresive decât încrucișarea mâinilor, și ea ambiguă. De fapt, acestea sunt mai întotdeauna în primul plan: elegante, încărcate de podoabe, elogiu al superbiei trupești, așa ca la grațiosul Rafael; meditative altădată, cum într-un portret al lui Erasmus de Hans Holbein cel Tânăr. Un aer de bucurie mirată, o sugestie a pudorii, la Fra Filippo Lippi sau la Tițian. În Flora, de exemplu, mâna este în mod vădit expresia pudorii umane. Veșmintele, în cădere, au dezvelit gâtul și o jumătate a pieptului, dar mâna se opune acestei senzualități. în sprijinirea delicată a veșmintelor ea pune rațiune; e un semn al inteligenței. Chilia și catedrala au însingurat mâinile în gestul implorării, le-au despărțit de trup și poate, mai târziu, cea mai tulburătoare expresie a acestei singurătăți este sculptura lui Rodin, numită chiar Catedrala: două palme într-o înălțare calmă, cu degetele într-o atingere visătoare, reprezintă o imagine esențializată a contemplației umane. Mâna a devenit un substitut al omului. Salonul renascentist și apoi al clasicismului, manierismului și rococo-ului îi conferă o altă „interioritate”, o intimitate mai umană. Mâna participă acum la conversație, subliniază cu eleganță o replică, aplaudă și șterge cu discreție o lacrimă în sălile de operetă, dă senzualitate insinuantă unei reverențe și rafinament invitației la menuet. Marele secol pozitivist o aduce la realitate, o pune să fie utilă, practică; devine „apucătoare”, plină de dibăcie în felul de a mânui banul, de a pândi pe o tejghea; nu mai are răbdarea de a înflori un manuscris, nici umilința de a se deschide în contemplare. Gândește concret, cu febra inventivității, face revoluții, sporește spațiul cu obiecte și unicul ei vis rămâne bogăția. Secolul nostru îi propune visul puterii: în gesturile energice ale politicianului de la tribună ea reface o veche legătură cu elocința. În mișcările ei repezite sau calme devine limbajul esențial: promite indicând viitorul, critică ori meditează, tăind sacadat aerul saumângâindu-lîn volute ușoare. Omul-cu-mâna-în-șold este omologul din mulțime al politicianului, iar poziția aceasta, cea mai „modernă” formă de înstrăinare a mâinii. Pe stradă, îndeosebi, unde sentimentul anonimatului devine apăsător, în regăsirea spontană a șoldului trebuie să descifrăm o nostalgie obscură a mâinii după putere, îndoirea nepăsătoare a brațului este expresia nevoii vulgare de intimitate. E un vis mediocru, așadar, în care mâinile dorm. Nichita Stăneseu scria în Cartea de recitire că sensibilitatea umană nu se poate modifica, așa cum numărul degetelor a rămas același în toată istoria omului. Posibil, dar mai adecvat ar fi să vorbim despre sensibilitatea mâinii care se schimbă de la o epocă la alta. Mâna poate fi și un cod al caracterului omului, al tipologiei umane (Alain a scris un excelent eseu pe această temă) însă și unul al aventurii sale în istorie. Nu întâmplător, un mare cercetător al artelor, Henri Focillon, își încheia celebra sa carte din 1943, Viața formelor, cu tulburătorul capitol Elogiul mâinii. Membrul acesta miraculos reprezintă pentru Focillon esența însăși a creației, unica posibilitate de a gândi acționând. El reface starea necesară de „primitivitate”, contactul cu originalul, palpabilul nealterat de convențiile „civilizației”. Elogiul mâinii este de fapt elogiul creației: „În timp ce prin unul din aspectele personalității sale, artistul reprezintă poate tipul cel mai evoluat, prin celălalt el îl continuă pe omul preistoric. Lumea îi apare nouă și nealterată, el o observă, se bucură din plin de ea prin simțuri mult mai ascuțite decât cele ale omului civilizat, el a păstrat sentimentul magic al necunoscutului, dar mai ales poetica și tehnica mâinii. Oricare ar fi puterea receptivă și inventivă a spiritului, ea nu se rezumă decât la un tumult interior fără concursul mâinii”. În libertatea mâinilor stă libertatea spiritului nostru și de aceea mișcările lor nu trebuie codificate. Codurile cele mai severe au dus la atrocități, cum în cazul inchiziției, care a transformat gestul de umilință al mâinii în flacără mistuitoare. În civilizația modernă, omul-cu-mâna-în-șold riscă să devină un cod al puterii obscure; în odihna indolentă a mâinii pe șold, trebuie să ne imaginăm un somn al rațiunii.
[Din volumul Scriitori contemporani. Radiografii, Editura Didactică și Pedagogică, 1994]