Sinners, pe lângă multiplele nominalizări (16 la Oscar – record istoric!, inclusiv pentru cel mai bun film și regie) și premiile primite (BAFTA: cel mai bun scenariu original; cea mai bună actriță în rol secundar – Wunmi Mosaku; cea mai bună coloană sonoră originală – Ludwig Göransson), este, fără îndoială, unul dintre cele mai interesante din lista de anul acesta.
Pelicula începe liniștit, urmărind acțiunile și, într-o oarecare măsură, gândurile și trăirile unui băiat, Sammie, prins între două opțiuni: muzica, alături de verișorii săi, Elijah „Smoke” Moore și Elias „Stack” Moore, sau o viață plină de credință alături de tatăl său, Jedidiah. Acțiunea are loc în 1932, în Clarksdale, Mississippi, într-o comunitate marcată de tensiunile rasiale ale epocii. Filmul pare, la început, să promită o dramă istorică serioasă și emoțională, dar, după ce spectatorul începe să se acomodeze cu ideea, povestea face o întoarcere bruscă și intră pe teritoriul horror/fantasy.
Prin muzica sa, Sammie transcende realitatea și prezentul, întrepătrunde timpul și spațiul și transformă muzica într-o incantație de comuniune. Această energie pare inițial pozitivă, unind spiritele și emoțiile. Totuși, avertismentul lui Jedidiah, prezent încă de la început, spune că muzica poate purta și energii negative și blesteme. Evident, cum se întâmplă de obicei în filme, avertismentul este ignorat – iar în final se dovedește că tatăl avea dreptate: spiritele și evenimentele negative, întruchipate aici de vampiri, devin punctul culminant al filmului.
Deși urmărește un fir narativ destul de tipic pentru horror, filmul devine captivant prin perspectiva asupra binelui și răului. Acestea coexistă, se unesc și se separă în același timp, iar fiecare personaj poate fi interpretat, în funcție de context, fie ca întruchipare a binelui, fie a răului, inclusiv vampirii. De la început ni se sugerează că muzica ar putea fi ori forță benefică, ori incantație malefică, iar finalul confirmă că ea este, de fapt, un element magic capabil să genereze atât energie pozitivă, cât și negativă.
Personajele sunt construite pe mai multe straturi, iar descoperirea treptată a trecutului lor ne menține conectați la soarta lor până la final. Punerea în scenă este, la rândul său, foarte atent gândită. Multe personaje apar pentru prima dată în fața unei uși deschise, din spatele căreia vine o lumină puternică, simbol care poate sugera moartea, dar și evoluția sau cunoașterea. Spațiul din jurul lor se modifică vizual în funcție de subiectul discuției: în scenele dedicate spiritualității, fundalul se estompează, ca lumina difuză a unei lumânări, iar după fiecare moarte claritatea imaginii variază proporțional cu impactul momentului.
Deciziile regizorale adaugă constant detalii subtile narațiunii, completând acele zone care rămân, uneori, intenționat misterioase. Alegerile cromatice sunt la fel de bine plasate: prima parte a filmului, cu ritm mai lent, folosește nuanțe de alb și albastru, iar pe măsură ce acțiunea se intensifică, paleta cromatică se mută spre roșu și tonuri de maro. Și cromatica vestimentară devine un indiciu important al poziției fiecărui personaj în poveste, dar și al personalității și experienței sale.
Până la final, filmul reușește să mențină suspansul și curiozitatea spectatorului. Alegerile și moartea fiecărui personaj sunt strâns legate de personalitatea sa, aproape ca o metaforă. Singurul care supraviețuiește este Sammie, central nu neapărat în acțiunea filmului, cât în simbolistică. El rămâne în viață pentru că reprezintă muzica și energia generată de ea, o magie care unește în timp și spațiu toți oamenii care au trăit, trăiesc sau vor trăi experiența muzicii. Această putere îl transformă într-un fel de pilon al existenței umane, iar celelalte personaje îl ajută, direct sau indirect, să-și continue misiunea. Pentru prieteni, familie și chiar pentru vampiri, Sammie devine salvatorul și eliberatorul sufletelor, dovada că muzica poate aduce atât lumină, cât și întuneric, diferența fiind făcută de cel care o interpretează.
Filmul nu este pentru spectatori care privesc filmul din când în când. Nu pentru că ar fi neapărat foarte complex, ci pentru că are o pasiune aproape religioasă pentru cadre lungi, tăceri încărcate și priviri care par să spună: indiferent ce s-a întâmplat exact pe ecran, probabil că a fost important. Dacă îi acorzi această răbdare, filmul te recompensează cu o combinație ambițioasă de muzică, moralitate, moștenire culturală și alegeri care schimbă lumea. Sau, mai exact, cu un discurs despre toate acestea, întrerupt periodic de apariția unor vampiri care par să se fi rătăcit dintr-un alt film și au decis să rămână pentru simbolism.
One Battle After Another, regia Paul Thomas Anderson (13 nominalizări), este un film care nu te lasă să stai comod: fiecare alegere a personajelor e ca un test neașteptat, iar narațiunea lină lipsește complet. Nu e „despre ceva” în sens clasic, ci despre cum să trăiești cu tensiunea permanentă a vieții moderne, fără pauze. Personajele par să treacă prin dileme morale profunde, dar o fac cu o economie de cuvinte care te face să suspectezi că dialogul a fost tăiat la montaj. Cadrele sunt lungi, tăcerile sunt și mai lungi, iar ca spectator începi să te întrebi dacă filmul este o reflecție despre viața modernă sau un test de rezistență cinematografică. Protagoniștii nu sunt nici buni, nici răi, sunt ca vecinii de scară la 7 dimineața: aparent banali, dar capabili să-ți strice ziua. Finalul, deschis și ambiguu, pare să sugereze că sensul peliculei există cu siguranță undeva, doar că trebuie descoperit după genericul de final, deși aproape că ai impresia că filmul a plecat acasă înaintea ta.
Sentimental Value, regia Joachim Trier (9 nominalizări), este un film norvegian despre două surori și relația lor cu tatăl distant, ilustrată prin simbolul casei în care au copilărit. Casa reprezintă mai mult decât un loc: este legătura cu rădăcinile, sentimentul de apartenență și memoria familială. Lipsa ei sau pierderea legăturii cu ea poate genera incertitudine și singurătate, aspecte resimțite de Nora și Agnes în mod diferit. Diferența dintre surori este clară: Nora, nesigură și tulburată, se luptă cu traumele și anxietățile trecutului, în timp ce Agnes, stabilă și rațională, păstrează tradiția familiei și legătura cu casa. După moartea mamei, tatăl lor, Gustav, revine în viețile lor cu un scenariu, gest de reconciliere și iertare, iar Agnes facilitează reconectarea dintre Nora și trecut. Casa, reparată și remodelată, devine simbolul evoluției, al continuității și al iubirii familiale: nu mai e doar un loc unde stai, ci unde înveți să trăiești cu amintirile și emoțiile tale. În final, filmul funcționează ca o sesiune de terapie cu obiecte: dacă lași rațiunea să ghideze sentimentul, chiar și cele mai tulburi emoții pot fi puse în ordine, iar casa rămâne mereu locul unde te întorci… chiar dacă mai calci pe scările care scârțâie de emoții vechi. Este genul de film care te face să reflectezi profund asupra familiei… sau asupra faptului că pereții pot avea mai multă stabilitate emoțională decât personajele.
Marty Supreme, regia Josh Safdie (9 nominalizări). Într-o lume a sportului glorificat, Marty Supreme ridică miza… la nivel de ping-pong, cu seriozitatea unui manifest existențial. Filmul urmărește ascensiunea lui Marty Mauser (Timothée Chalamet), un personaj magnetic, narcisistic, vulnerabil și alimentat de convingerea că universul îi datorează aplauze. Marty nu vrea doar să joace; vrea să transforme tenisul de masă într-o religie personală. Chalamet evită idealizarea, prezentând obsesia protagonistului cu intensitate comică și incomodă. Ritmul filmului e febril, camera respiră greu, iar meciurile par să decidă soarta lumii. Marty Supreme e despre orgoliul de a transforma ceva minor într-un lucru monumental, imposibil să nu-l respecți, chiar dacă ai vrea să-l faci să respire.
Frankenstein, regia Guillermo del Toro (9 nominalizări). Fiecare generație redescoperă povestea lui Victor Frankenstein: „Dar dacă ar fi avut dreptate?” Filmul răspunde elegant: „Nu.” Transformând legenda într-o meditație stilizată despre ambiție, responsabilitate și curiozitate, Frankenstein prezintă creația nu ca monstru gotic, ci ca ființă cu sensibilitate recognoscibilă, forțată într-un experiment filozofic. Vizual, filmul abundă în umbre dramatice, laboratoare insalubre și cadre atent compuse: lumina simbolizează cunoașterea, întunericul – consecințele, iar electricitatea avertizează asupra riscurilor asumate. Filmul arată splendid, dar la un moment dat ai impresia că laboratorul lui Victor Frankenstein este mai interesant decât drama existențială pe care ar trebui să o susțină.
Hamnet, regia Chloé Zhao (8 nominalizări). „Hamnet și Hamlet sunt, de fapt, același nume, complet interschimbabile în registrele din Stratford.” Alegerea numelui mai puțin cunoscut este esențială: nu îl avem pe adultul Hamlet care meditează asupra vieții și morții, ci pe copilul Hamnet, care trăiește aceleași dileme dintr-o perspectivă inocentă. Filmul privilegiază simbolul personajului în locul acțiunii propriu-zise, explorând viața, iubirea, curajul și frica de moarte prin ochii autorului, mai mult decât prin experiența directă a copilului. Pelicula începe cu povestea de iubire a părinților lui Hamnet și devotamentul lor reciproc. Prin visele sale, mama sa, Agnes, prefigurează moartea lui, iar Judith, sora sa, devine oglinda curajului și idealului lui Hamnet. Când moartea îl amenință, Hamnet preia simbolic curajul și puterea surorii sale, iar Judith rămâne doar memoria a ceea ce a fost. Existența lui Hamnet este scurtă, dar esențială: prin iubirea și sacrificiul său, William Shakespeare este inspirat să creeze și să transforme durerea în artă. Filmul explorează astfel legăturile invizibile dintre viață și moarte, curaj și pierdere, familie și creație. Rezultatul este un film frumos și meditativ, care te face să reflectezi asupra artei și destinului sau, cel puțin, să te întrebi dacă Shakespeare ar fi fost la fel de inspirat dacă fiul său ar fi avut o copilărie mai liniștită.