În sala mare este fum să-l tai cu cuțitul, fum și un miros acru, greu, de transpirație, de haine și corpuri nespălate, de băutură. Cei de acolo se obișnuiesc și nu mai simt duhoarea, doar fumul le irită ochii. Mulți sunt mușteriii casei și-și fac veacul acolo lângă o ulcică tot mai goală. Cei ce nu pot plăti pe loc sunt păsuiți de Florian, întrucât nici patronului localului nu-i este întotdeauna clar cine este un simplu pierde-vară și cine se află acolo cu un scop ascuns. El știe doar că în locanta lui s-au tras, de-a lungul timpului, numeroase sfori, că s-a întâmplat să stea la o masă de lângă perete mari personalități incognito, despre care abia mult mai târziu – ori chiar niciodată! – a răzbătut informația despre deciziile importante parafate în mijlocul neștiutorilor oameni de rând. Care nici n-au simțit lângă cine au avut onoarea să petreacă mai multe ceasuri. Bine, grangurii veniți fără a-și ascunde identitatea sunt conduși în separeuri și serviți cu deferență, așa cum o pretinde rangul lor. Însă și aceia își lasă o parte dintre însoțitori în sala mare, dar uneori au grijă să fie urmați și de doi-trei bărbați aparent fără nicio legătură cu ei. Florian însuși a fost martor când s-a iscat un conflict neașteptat și niște mușterii îmbrăcați ca niște ciobani au sărit în apărarea seniorilor lor. Asemenea întâmplări au tot avut loc, unele au intrat în poveste, despre altele e mai bine să te faci că n-ai auzit de ele.
Așadar, nobilul Ragobert intră în sala mare îmbrăcat ca un nobil, ca un jude, purtând cât mai la vedere bastonul de jude și arborând severa privire de jude. Numai că oamenii din norul de fum și de duhoare par să nu ia la cunoștință sosirea personajului altundeva temut. Chiar și Ragobert simte că în interiorul hanului lui Florian regulile jocului sunt cu totul altele decât în restul lumii. Restul lumii care pentru Ragobert se limitează la Grăbioara (Greibnitz), la cetatea Grăbioara (Greibnitz), la șantierul Castelului – Lăcaș și la împrejurimi. Ducatul este mare, întins pe multe zile de mers, iar judele a avut grijă să nu se aventureze niciodată până la fruntarii: drumurile sunt periculoase și, dacă știi când pleci, niciodată nu poți fi sigur când – și dacă – te vei mai întoarce. Mai ales el, un om care a trebuit să-și facă atâția dușmani prin slujba lui! Spre noroc, nici Ducele nu l-a însărcinat vreodată să ancheteze fapte săvârșite departe de Greibnitz.
Primii pași în interiorul sălii mari sunt dificili: trebuie să te obișnuiești cu puțina lumină ce izbutește să pătrundă prin geamurile mici și veșnic murdare, cu semiobscuritatea întărită și de fumul gros, trebuie să-ți potolești greața alimentată de mirosurile grele și trebuie să ignori urletele bețivilor acoperind doar pe jumătate murmurul neîntrerupt al vocilor. Și astea toate simultan, brusc, tu venind din aerul curat și din liniștea de afară. Oricui intră în locantă îi este necesar un răstimp până să-și obișnuiască simțurile pentru a-i lăsa gândurile să continue întrerupta logică obișnuită. Acel răstimp trebuitor adaptării este folosit de supraveghetorii anonimi ascunși în masa cenușie a mușteriilor: noul intrat, trecând prin momentele de adaptare cu atmosfera dinăuntru, nu se poate apăra și, la nevoie, devine o pradă ușoară. Însă, pe de altă parte, și supraveghetorii anonimi sunt supravegheați de niște ochi antrenați, putând fi recunoscuți tocmai pentru atenția de care dau dovadă ori de câte ori se deschide ușa. Mulțimii cenușii nu-i pasă și bețivii obișnuiți ori mușteriii doar în trecere își văd mai departe de-ale lor.
Și judele e scanat atent: întrebarea este dacă va cuteza să treacă printre mese și să se îndrepte spre coridorul din fund, de unde se deschid cele de două ori patru separeuri din pereții laterali. Plus unul la capăt. Ragobert, după ce a rămas și el câteva clipe în ușa de la intrare, pare să caute pe cineva. Merge la una dintre mesele lungi și-l și apucă de păr pe unul căzut cu capul lângă blidul din fața sa. Îl smucește să-i vadă fața, apoi, dezamăgit, îl lasă să cadă înapoi. Când se îndreaptă spre coridorul din spate, din cel puțin două colțuri se aude „Nunc est bibendum!”, iar de undeva, dintr-un separeu, vine același îndemn „Nunc est bibendum!”, întrerupând o discuție despre „chestiunea războaielor”: când se justifică o agresiune armată, în ce condiții, ce alte alternative există pentru a menține prin forță pacea populației locale? De fapt, nu este decât veșnica dispută continuată în acest separeu de Raul, care se pregătește să preia frânele ducatului: dezbaterea strategiei pentru realizarea unei „păci romane”, așa cum o înțelege el din lecturile din Gibon și Mommsen. Disputele acestea nu sunt pentru toată lumea, ele-s purtate doar de cei ce speră să facă parte din noul grup de putere și au loc chiar și când Raul nu este de față. Oamenii se folosesc de răgaz pentru a-și verifica temeinicia supozițiilor în fața convivilor, înainte de a le expune de față cu viitorul Stăpân. „Epoca unei păci în stil roman” a devenit un joc ce-i pasionează, chiar dacă, în afara nepotului Ducelui, niciunul nu l-a citit nici pe Gibon și nici pe Mommsen, „autorii inițiatici”, cum atât de des îi pomenește RaulDomițian. Păi, cei mai mulți nici nu știu să citească…
„Nunc est bibendum!”, strigătul lui Zabelius ca răspuns la atenționările din sala mare întrerupe o controversă aprigă: Raul a plecat la unchiul său pentru a pregăti terenul – în mod cât se poate de delicat, desigur! – ca reformele plănuite să nu fie implementate prea brusc. Adică Raul se gândește la toate și a plecat să-l convingă pe Marele Său Unchi să înceapă el, Ducele Elector – ca dintr-o inițiativă proprie! – niște modificări în viața de zi cu zi a relației cu și dintre supușii săi. Nu faptul în sine al mesajului este cel pus în discuție, așa ceva n-ar îndrăzni nimeni, ci momentul ales. Tocmai acum, când s-a întâmplat nenorocirea cu venerabilul Maestru Julius Zimberlan, când încă nu se știe cum a avut loc, când nu se știe nici măcar dacă „bijuteria coroanei” va supraviețui momentului, când cetatea și Castelul-Lăcaș abia au scăpat, printr-o măreață minune a lui Dumnezeu, de atacul bandiților, tocmai acum să mergi cu un subiect atât de sensibil la Duce li se pare absolut nepotrivit unui grup, în vreme ce – în aceeași vreme… – ceilalți spun că Raul a ales bine momentul – chiar genial!: întotdeauna în asemenea circumstanțe se poate obține cel mai mult, când cel solicitat simte o ușurare să fie scos măcar pentru puțină vreme din gândurile grele ce tocmai îl frământă. Și unii și ceilalți dau o mulțime de exemple pentru a-și argumenta punctul de vedere. Aceasta este disputa întreruptă de țipetele „Nunc est bibendum!”.
„Așa se întâmplă, gândește Iubitul Maestru, așa se întâmplă cu cei ce trăiesc în cele trei timpuri convenționale: ei își caută mereu «momentul potrivit», neștiind că se află doar într-un singur moment potrivit… ori nepotrivit. Ba, mai mult: câte nenumărate oportunități nu sunt ratate tocmai fiindcă se pretinde că n-ar fi «momentul potrivit» pentru aplicarea lor?…”
În ceea ce mă privește, chiar dacă nici pe departe n-am ajuns la înțelepciunea trăirii clipei singure, văd și eu de la fereastra apartamentului meu cele ce se petrec pe marele șantier și pot percepe gândurile oamenilor în forfota lor. E drept, însă, că Iubitul Maestru vede (și aude) și fără a privi, pe când eu trebuie să-mi încordez atenția: se întâmplă prea multe lucruri acolo, evenimente importante pe lângă fapte comune, așa că eu sunt obligat să triez senzațiile venite de la prea mulții stimuli. Atunci îmi întorc privirea spre acvariu: acolo oricum agitația pare să n-aibă nicio logică.
– Unde este Zabelius? repetă Ducele.
Raul nu se îndoiește că Unchiul știe că Zabelius este printre cei ce frecventează separeul din capătul coridorului tractirului lui Florian. Ducele este întotdeauna bine informat despre tot ce mișcă în cetate și în împrejurimile ei. Și nu este informat numai prin oamenii lui Ragobert. De ăia te mai poți feri, însă de iscoadele pe care nu le bănuiești că sunt iscoade, bărbați – și se spune că și femei… – nebăgați în seamă, persoane cu care te întâlnești și stai de vorbă, vecini și negustori, meșteșugari și umili slujbași, de astfel de persoane cum să ai grijă să nu te ia gura pe dinainte? Ele sunt peste tot și nicăieri… Nu poți să-ți ții gura mereu! Raul nu se îndoiește că Unchiul știe că Zabelius frecventează separeul din capătul coridorului tractirului lui Florian, însă nu-i este clar dacă e la curent și cu rolul acelui individ. Ducele este întotdeauna bine informat despre tot ce mișcă în cetate și în împrejurimile ei. De aceea, la un moment dat, Raul-Domițian a vrut să mute dezbaterile de la tractirul lui Florian undeva mai departe și a și găsit un loc bun pentru întâlniri discrete, doar că nu e nici comod și nici foarte sigur să faci drumul până acolo. Mai ales pentru oamenii necesari să fie mereu la îndemână în cetate. Și, pe urmă, dacă printre obișnuiții acelor discuții se află – și probabil că se află! – și cineva care îi raportează din interior Ducelui tot ce se vorbește acolo? Atunci nici nu contează unde au loc discuțiile. Rămânând la Florian, întâlnirile măcar nu par a fi o conspirație. Și nici nu sunt! Raul ar trebui să fie nebun să-și riște extraordinarul viitor, chiar și prin cea mai măruntă imprudență. Extraordinarul viitor până nu de mult nici măcar sperat.
– Zabelius obișnuiește să tragă mâța de coadă pe la Florian. Să trimit pe cineva după el?
– L-am trimis pe Ragobert să-l aducă. Cu fața la acvariu, Unchiul parcă nici nu i se adresează nepotului, parcă vorbește cu peștii.
Raul ar vrea să înțeleagă interesul brusc al Ducelui pentru Zabelius și nu știe dacă e bine sau nu să fie de față când îl va aduce judele. Dacă-l va aduce… Dar Raul-Domițian nu uită de ce a venit la Stăpân chiar în momentele acelea atât de delicate.
– Deci…, deci, dacă mai sunt speranțe ca Iubitul Maestru să se facă bine… (Introducerea e necesară, ba chiar obligatorie: Raul trebuie să se arate la fel de îngrijorat ca Unchiul, să fie solidar în toate cu el.) Apoi: deci, eu aș dori să-mi spui… deci, să mă lămurești dacă am înțeles bine când m-ai învățat că pentru ca oamenii noștri… deci, ăăă oamenii tăi, să trăiască mai bine, este nevoie de liniște, de pace și de stârpirea tuturor celor ce ar încerca să strice această pace. Fie că aceia apar de afară, fie că se află chiar printre noi… De pildă, pedepsirea exemplară a bandiților prinși nu face decât să vină în sprijinul acestei idei. După care, acestea realizate, să mărești Ducatul cu câteva sate de dincolo de hotar. Și apoi cu altele. Fără grabă și în mod decisiv. Iar oamenii tăi o vor duce tot mai bine.
Întins pe canapea și ridicat într-un cot, Ducele simte că-i amorțește brațul, ceea ce îi amplifică durerile. Dureri pe care nu și le poate arăta nici măcar de față cu Raul. Doar gândurile le pot abate: este limpede, își spune, Raul a venit nu pentru veșnicul său joc de-a Domițian, ci pentru a fi de față la discuția cu Zabelius. N-o să-i fac această plăcere: o să-l țin pe Zabelius afară până ce va pleca nepotul.
– „Nunc est bibendum!”, îl maimuțărește pe Zabelius. „Nunc est bibendum!”, așa trage mâța de coadă omul nostru?
Raul este descumpănit: unde bate Unchiul? Și ce știe el despre rolul lui Zabelius? Poate că n-a fost bine că l-a îndemnat pe Ragobert să-l lase în pace pe Zabelius, să-l ignore chiar cu prețul de a nu asculta de un ordin. (Păi, ce? E primul ordin pe care nu-l îndeplinește judele? Măcar să tragă de timp până ce Ducele va uita de chestiunea asta. Și poate că a fost și mai puțin bine că și Florian l-a sfătuit pe jude să nu-l caute pe Zabelius. Cel puțin nu acum!)
Raul râde:
– Da, chiar așa, tot repetă Zabelius.
– Poți să-mi explici cum a reușit omul ăsta să fie de față când l-au scos pe Venerabilul Maestru din fântână și cum de n-a mai fost de față la atacul bandiților, fiind deja la hanul lui Florian? Nimeni nu poate străbate atât de repede drumul de la grădina Castelului până acolo!
– Eu de unde să știu?!
– „Nunc est bibendum!”, ai?
– Poate n-a fost de față când l-au scos pe…
– L-am văzut cu ochii mei acolo… Ori crezi că mă înșel?
– Să te înșeli tu? Imposibil!
– Sau vrei să-mi spui că Zabelius nu se află la tractirul lui Florian?
Lui Raul îi este evident că a fost o greșeală, o mare greșeală, să vină tocmai acum în camera privată a Ducelui! O greșeală vine după altă greșeală: mai înainte i-a spus judelui să nu execute ordinul, apoi și Florian i-a repetat același lucru și acum a intrat singur în capcana care ar putea deveni extrem de periculoasă.
– Probabil că e acolo, eu…
– Da, acolo unde „trage mâța de coadă”
Din tonul vocii Unchiului e absolut limpede că tot planul de a-l face pe Duce să ia ca de la sine măsurile pregătitoare înnoirilor preconizate în separeul din capătul coridorului locantei lui Florian s-au dus pe apa sâmbetei.
– Nu știu cum de a reușit Zabelius să ajungă atât de repede de la castel la han, scâncește Raul. Raul Domițian devine Raul, simplu „Raul”, nepotul dependent de atotputernicul său Unchi.
– Nu știi?!
– Jur că nu știu!
– „Nunc est bibendum!”, glasul Ducelui trece de la ironie la amenințare.
– Nu știu! Chiar nu știu! Jur! Și între timp, Raul își stoarce creierii să ghicească ce îi poate imputa Unchiul. Gândurile i se învârt în cap cu repeziciune, însă nu se opresc la nicio concluzie.
[Fragment din romanul în pregătire ACVARIUL sau Cine a vrut să-l ucidă pe Venerabilul Maestru?]