Poate că poezia, spun unii, e doar o formă
ceva mai stilizată a îngâmfării.
Te dai, nu-i așa, mare, ești ceva mai înalt,
dar numai cu o metaforă,
decât restul lumii.
Un schimb tăcut de locuri,
un joc cam vinovat
de-a v-ați ascuns, prin ceață,
în umbră, în amurg, în întuneric.
Pretinzând, de pildă,
că nu e nicio distanță
între rana de jos și steaua de sus.
Așa o fi, dar se prea poate
ca norul pe care-l simt sub frunte
mișunând de nume evaporate
să fie, da, Hamlet,
când balenă, când nevăstuică,
și, de ce nu, și strigăt de guri închise,
și scrâșnet de dinți scârbiți
de ceea ce li s-a dat mereu să mestece,
și urechi, ghiocuri pline de muzici și murmure
ori asurzite de vorbe, vorbe, vorbe,
și fulgere, trăsnete și paratrăsnete,
ploi și grindini.
Dar, o!, și semințe zburătoare
uitate acolo de vânt.
Mai ales în acestea din urmă
îmi pun speranța:
încă nu sunt piatră,
mai poate să vină o primăvară.