Dacă poezia este încăpățânarea de a exprima inexprimabilul, atunci nevoia de ea este nevoia de „acel ceva plăpând, înaripat și sacru” despre care vorbea Platon
Ioana Toloargă: Care este cea mai mare libertate pe care ați trăit-o în/prin poezie? Ați simțit vreodată și că poezia v-ar răpi vreo formă de libertate, ar nega ceva în dumneavoastă? Ce frici ați avut în relație cu poezia dumneavoastră?
Ana Blandiana: Singura frică în legătură cu poezia a fost și este aceea că vocea ale cărei cuvinte le scriu s-ar putea opri din vorbit. Despre libertate în poezie, vreau să spun față de poezie, nici nu poate fi vorba. Niciodată nu eu am hotărât nici când să scriu, nici când să nu scriu. N-aș vrea însă să acordați un sens excesiv mistic răspunsului meu. Este vorba pur și simplu de autonomia poeziei.
I.T.: Este poezia actul supremei frumuseți, sau un act „civic”? Ați scris pentru dumneavoastă, ca cititor prim și privilegiat sau ați visat un anume public-cititor?
A.B.: Doamne ferește! Cum o să fie un „act civic”? Ar însemna să aibă premeditare, scop și beneficiar, când ea nu e decât nevoie și putere de exprimare. Vocea despre care vorbeam răspunde și este poate determinată de o chemare patetică, de o nevoie aproape patologică,dar exprimarea există în sine, nu m-am gândit niciodată pentru cine scriu. E adevărat însă că am simțit întotdeauna așteptarea din jurul meu, care mi-a făcut bine și nu știu cum s-ar fi petrecut lucrurile în lipsa ei. A fost unul dintre motivele pe care le-am mărturisit când eram întrebată pe vremuri de ce nu plec din țară.
I.T.: Trebuie ca poezia să ne facă mai buni sau să ne arate cine suntem, să ne denunțe sau să ne înalțe deasupra condiției noastre?
A.B.: Să ne înalțe deasupra condiției noastre, cu siguranță, în cele mai bune cazuri (înțeleg prin asta cazurile în care poetul și cititorul sunt amândoi nu numai autentici,ci și compatibili) poezia poate să ne înalțe chiar deasupra condiției umane. Asta însemnând nu că ne poate face mai buni, cum ne-ar putea face o lecție înțeleasă de morală, ci că ne poate ridica până în punctul în care încăpățânarea ei de a exprima inexprimabilul face sens dincolo de cuvinte.
I.T. Care este poetul suprem pentru dumneavoastă? Atunci când ați început să scrieți poezie, ce modele poetice aveați și cum v-au influențat ele?
A.B.: Am început să „fac” versuri și rime înainte de a ști să scriu sau să citesc, înainte de a ajunge la școală. La început nu știam nici că există pe lume poeți, nici că eu aș fi unul dintre ei. Mi-era pur și simplu bine să mă joc astfel. Urmarea a fost că, atunci când am început să citesc, am încercat să imit pe fiecare poet pe care îl descopeream. Așa cum în burta mamei fătul, dezvoltându-se trece prin toate speciile evoluției (ceea ce se numește științific faptul că „ontogeneza repetă filogeneza”) eu am trecut crescând prin diversele trepte ale istoriei literare, în sensul că am scris ca Bolintineanu, Bolliac, Grigore Alexandrescu etc. Norocul meu a fost că în primele clase avusesem ca învățătoare o tânără refugiată din Basarabia care la începutul fiecărei zile de școală ne recita câte o poezie de Eminescu, punându-ne și pe noi să le învățăm pe de rost. În felul acesta Eminescu nu numai că a fost scos din șirul obișnuit al poeților, înțelegând că el nu poate fi imitat, dar am descoperit și că poezia nu e doar cuvintele care o conțin, ci mult mai mult decât asta, ba chiar altceva. Eminescu a rămas modelul suprem nu în sensul copierii cuvintelor și stilului său, ci în sensul staturii sale de poet-gânditor, în sensul învățării încăpățânării de a tinde spre definiția poeziei ca spre o formă de exprimare a ideilor, nu dincoace, ci dincolo de filozofie.
Dintre poeții moderni cel mai aproape mă simt și cel mai mult am învățat de la Rilke. E ciudat, pentru că nu știu germana și a ajuns la mine doar prin traduceri în diverse limbi. (Cele românești ale lui Philippide, Maria Banuș și Dan Constantinescu sunt excepționale). De câte ori mă gândesc la asta îmi amintesc o frază a lui T.S. Eliot despre misterul poeziei într-o limbă pe care nu o știi de tot. În orice caz, Rilke este pentru mine poetul care a împins sensurile inexprimabilului până la limita acordului fin, până în ultimul punct în care înțelesul încă nu dispare și aura magică nu se sparge.
I.T.: Vorbiți despre poezie ca despre „decuparea timpului vieții”, despre fiorul aproape mistic al scriiturii și despre sentimentul de gol care îl succedă, despre frica de a nu fi fost acesta ultimul dumneavoastră poem. Ați avut perioade când să simțiți că nu veți mai putea scrie poezie?
A.B.: Întotdeauna am simțit că asta s-ar putea întâmpla oricând și că nu știu ce să fac pentru a nu se întâmpla. Și întotdeauna mi-a fost frică de asta. Am scris mereu în salturi, vreau să spun cu perioade aproape de transă și perioade pustii în care nu eram în stare să scriu nici „calul fuge”. Sau perioade în care poezia pur și simplu coborâse ca soarele sub orizont, dar umbrele lungi pe care le lăsa mă chemau să scriu proză. De-a lungul vieții mele aceste eclipse și aceste reveniri s-au urmat de multe ori, dar ,în mod ciudat, faptul că știam că după fiecare eclipsă mi-am revenit nu îmi micșora spaima că de data asta sunt pierdută definitiv, nici nu dădea un argument speranței. Apoi, încet-încet începeam să simt că mă întorc în mine însămi, că ceva de nevăzut, de neexprimat și de nebănuit se întoarce și mă cuprinde din nou. Acum, de exemplu, nu am mai scris nici o poezie de mai bine de doi ani, de la „Variațiuni pe o temă dată” și până acum vreo câteva luni nici nu speram că voi mai scrie. Dar din când în când, ca la lumina câte unui fulger, prea scurt ca să reușești să vezi la lumina lui ceva coerent, îmi trec prin minte 2-3 amintiri legate între ele, dar fără bănuiala unui sens, pe care le notez pe un petec de hârtie le arunc într-un dosar. Și nu mă mai îndoiesc că, în cele din urmă, voi începe să citesc acele bilețele și să le pun cap la cap.
I.T.: Ce raport este între poezie și relația dumneavoastră cu transcendența, cu Dumnezeu?
A.B.: Sunt aproape același lucru. Definiția și dovada existenței lui Dumnezeu este pentru mine sentimentul că nu mă simt niciodată singură. În ceea ce privește poezia, când nu e cu mine am sentimentul că eu nu sunt eu. De altfel, această necesitate și certitudine a prezenței continue mă face să nu simt nevoia să scriu rugăciuni, așa cum adevărații îndrăgostiți nu simt nevoia să spună te iubesc, le e suficientă privirea.
I.T.: Simțiți vreo schimbare în intimitatea dumneavoastră cu poezia (pe care o scrieți sau o citiți), odată cu metamorfozele și ritmul lumii contemporane?
A.B.: În legătură cu ritmul, tot mai schimbat, al lumii înainte de începerea pandemiei, am trăit câțiva ani o experiență legată de poezie, dar la periferia poeziei. Este vorba de aglomerarea festivalurilor internaționale de poezie, tot mai numeroase, mai diversificate, tot mai ingenioase în a așeza poezia în centrul atenției (publicului și mass-mediei). De mai bine de 4-5 ani, după moartea soțului meu, nu numai că am fost tot mai mult invitată pentru că aveam tot mai multe cărți traduse în diverse limbi și diverse țări, dar am și acceptat tot mai mult invitațiile, pentru că nu numai că nu mai aveam motive să nu plec de acasă, dar plecările, schimbarea mediului, a anturajelor putea să mă ferească de depresie. A fost o experiență interesantă pentru că am descoperit cât de tulburător poate fi uneori contactul cu un public care venea spre poezie în efortul de a se salva din societatea de consum, de a descoperi că mai există și altceva decât nivelul de trai mereu în creștere, într-o creștere mereu mai zadarnică. De altfel relația cu publicul mi s-a părut mai interesantă decât cea cu poeții, pe care adesea această suire a poeziei pe scenă îi transforma în cabotini. În ceea ce mă privește, cel mai pozitiv aspect al acestei prelungite ieșiri în lume a fost că prea mulții oameni din jurul meu – chiar dacă reprezentau o dovadă a succesului – au făcut să nu-mi doresc decât să mă regăsesc cu mine însămi într-o singurătate de care nu îmi mai era frică, ci o simțeam salvatoare. Am intrat astfel în izolarea pandemiei într-un moment când visam izolarea ca pe o asceză.
În ceea ce privește prima parte a întrebării dvs. despre schimbarea relației mele cu poezia de-a lungul timpului, ea s-a produs aproape fără să-mi dau seama, ca și cum obiectivul prin care priveam s-ar fi reglat automat în funcție de raportul dintre intensitatea luminii din mine și din afara mea. Doar când mi-a apărut, anul trecut, Integrala Poemelor am descoperit cât de diferite erau între ele volumele între care mi se păruse că nu s-a schimbat nimic. Era ca și cum aș fi stat nemișcată, privind spre același punct, în timp ce intensitatea privirii se schimba până la a vedea altceva.
I.T.: Cum vă raportați la poezia contemporană și extrem contemporană? Ce citiți/ recitiți acum?
A.B.: Aș începe, ca să vă uimesc, cu sfârșitul întrebării. Acum, chiar acum, citesc, recitesc, Divina Comedie în traducerea lui Coșbuc ( pentru că s-a întâmplat cândva, după ce citisem traducerea Etei Boeriu, să primesc în dar, de la cineva pe care nu-l cunoscusem, dar al cărui fiu îndeplinea o dorință testamentară a tatălui său aducându-mi ediția princeps, în trei volume minunat tipărite, a primei versiuni românești a capodoperei lui Dante,o carte pe care țin minte cum atunci am pus-o impresionată și respectuoasă în bibliotecă). Acum, anul 2021 este anul Dante, se împlinesc 700 de ani de la moartea marelui florentin, și în toată lumea, și mai ales în Italia, vor avea loc festivități dedicate extraordinarei comemorări. În cadrul acestora am fost invitată, asemenea și alături de alți poeți europeni, să țin o conferință pe o temă contemporană pornind de la un cânt al „Divinei Comedii” și mi s-a cerut să vorbesc despre libertate pornind de la „Cântul lui Cato” din Purgatoriu, de la celebrele versuri „“Libertà va cercando, che si cara / come sa chi per lei vita rifiuta”.
I.T.: Credeți că „frumosul” (/poezia) mai poate salva lumea? Sau nu?
A.B.: Da, oricât ar părea de necrezut și de improbabil. De fapt nu știu dacă atât poezia, cât nevoia oamenilor de a ști că ea există, chiar dacă nu o înțeleg. Dacă poezia este încăpățânarea de a exprima inexprimabilul, atunci nevoia de ea este nevoia de „acel ceva plăpând, înaripat și sacru” despre care vorbea Platon și despre care ei nu știu decât că le lipsește.
Ioana Pavel: Cel mai recent volum al dumneavoastră, Soră lume, are un caracter memorialistic și eseistic, dar are o legătură strânsă cu poezia. Sunteți considerată o autoare esențială pentru generația șaizecistă și continuați să scrieți și în prezent. Există cărți semnate de dumneavoastră de la care nu vă mai revendicați?
Ana Blandiana: Important nu este dacă am fost o autoare esențială pentru generația ’60, ci dacă sunt în continuare o autoare „rămasă în cărți”, mai precis în cărțile următoarelor generații. Și mai ales important mi se pare că prin generație (cele din secolul trecut sau cele de acum) să se înțeleagă nu doar scriitorii lor, ci și cititorii lor.
Am publicat în 2019 un volum care se numea Integrala poemelor și care cuprindea toate volumele mele, cu excepția primului din care am lăsat doar poemele în care nu intervenise cenzura. A fost un volum de debut extrem de marcat de lipsa mea de apărare și de pricepere în lupta cu cenzura, care nu doar m-a tăiat, ci a și adăugat cuvinte, titluri, versuri; un volum care a reprezentat pentru mine un adevărat șoc și o dramă din care am învățat, însă, cum să mă port în continuare. Niciodată în volumele următoare nu am mai acceptat să rămână un text atins, oricât de puțin, de cenzură. Preferam să renunț la textul respectiv. Așa se explică faptul că volumele următoare au avut un număr redus de pagini, dar am putut să le reproduc mereu în întregime.
I.P.: Ce rol a jucat etapa de dinainte de 1989 din perspectiva implicării civice ulterioare? În ce măsură vă considerați un autor angajat?
A.B.: În mod evident frustrarea rezultată din imposibilitatea de a face public tot ce gândesc și scriu, pe care am trăit-o timp de decenii, ca și absoluta imposibilitate a împotrivirii eficiente la ceea ce se petrecea în jurul meu a avut un rol în felul în care, în condițiile libertății, am spus tot ce credeam și am încercat să transform cuvintele în fapte. În ceea ce privește formula „autor angajat” ea poate avea sens pentru mine doar în măsura în care este vorba de o angajare față de mine însămi, față de propriile mele idei.
I.P.: Ați declarat într-unul dintre interviurile anterioare faptul că sunteți o persoană care se încăpățânează să spună adevărul, indiferent de consecințe. Ce (mai) înseamnă adevărul pentru lumea contemporană?
A.B.: După oficializarea minciunilor prin apariția noțiunii de fakenews și dificultatea tot mai mare de a se deosebi ce e adevărat de ce nu e, adevărul nu mai are o valoare fixă, el poate să însemne mult mai mult (dacă e sigur, adică girat de cineva al cărui prestigiu îl certifică) sau mult mai puțin (o simplă afirmație care poate să fie luată, sau nu, în serios).
Această îndoială fusese aruncată asupra adevărurilor mai demult. Iată doar două exemple: asupra noțiunii de democrație, atunci când după război țările ocupate de armata roșie au fost numite „democrații populare”, când ele erau dictaturi, sau asupra noțiunii de anticomunist, după ’89 când toți foștii securiști s-au dat peste cap de trei ori și încercând să-și spele trecutul s-au declarat anticomuniști. Deci adevărul a început să fie dependent de cel ce îl rostește și în acest sens eu m-am încăpățânat să spun mereu adevărul (meu) cu speranța că, biografia și cărțile mele girându-l, el va putea fi folosit ca o hârtie de turnesol printre falsele adevăruri. Cu siguranță am fost și sunt prea optimistă, dar e un fel de a nu mă simți vinovată pentru tot ce se petrece în jur.
I.P.: Care ar fi șansele României (dar nu numai) de a ajunge la normalitate? Ce înseamnă starea de normalitate din perspectiva dumneavoastră?
A.B.: Dacă mi-ați fi pus această întrebare acum 30 de ani, sau 20, sau chiar 10, aș fi răspuns că o societate normală este una mai mult sau mai puțin asemănătoare celor din statele occidentale, adică un stat de drept, funcționând pe baza independenței puterilor legislativă, executivă și judecătorească, garant al libertății de expresie și al drepturilor omului. De când, într-o formă de nebunie, lumea occidentală este dominată de corectitudinea politică, care introduce în numele libertății cenzura, reprimă libertatea de expresie și se opune scării de valori în numele discriminării pozitive, nu aș mai îndrăzni să dau nici un exemplu si să fixez nici un model.
(interviu realizat de Ioana Toloargă și Ioana Pavel)
februarie 2021