(Petru Poantă desenat de Marin Sorescu)
Bătăios, ironic, necruțător cu mediocritatea încrezută, dar apt de dialog, Petre avea o fire pasională, mai degrabă decât una rațională, vreau să spun una de poet, nu de critic.
Deși prenumele său era Petru, toată lumea, inclusiv soția, Irina, îi spunea Petre. Petru Poantă. Se născuse într-un sat fabulos, Cerișor, greu accesibil, din ținutul pădurenilor, în zona Hunedoarei. Liceul îl face la Hunedoara, descoperă plăcerea lecturilor. Reușește al doilea la examenul de admitere de la Facultatea de filologie din Cluj. Orașul pare a-l adopta, spontan, firesc, din 1965, pe studentul care descoperă frumusețea clădirilor, piețelor, statuilor, parcurilor, fântânilor și mai ales liniștea meditativă a sălilor de lectură de la B.C.U.. E printre primii dimineața devreme să-și ocupe locul în sala de lectură. Are în buzunareo mulțime de fișe cu extrase din marea critică interbelică, română și franceză. Perioada este de relativă deschidere, după cunoscutele evenimentele politice din europeana ebuliție 68-istă. Citim cam aceleași cărți, le comentăm cu voluptatea descoperirii unor modele. Bachelard, Camus, Hugo Friedrich, Roland Barthes, Bahtin, Damaso Alonso, Marcel Raymond, Roger Caillois, Gaetan Picon, Huizinga, Marcuse, Ernst Robert Curtius. Se aprinde de pasiune livrescă vorbind despre eseul Radiografia Pampei sau despre romanul Casa Verde, citează din romanele sud-americanilor, dar și din panseurile lui Svejk, știe versuri din Rilke și din Trakl, din Nichita Stănescu și Ioan Alexandru, poezie, poezie, poezie mereu. Scrie la început versuri, va debuta în Tribuna cu traduceri din Trakl, colaborând cu Franz Hojak. Va traduce și în Steaua, împreună cu Peter Motzan, din poezialui Paul Celan. Va renunța la scrierea poeziei, dar o va iubi ca puțini alți critici, cu pasiune, bucuros când găsește câte un vers memorabil sau un poem reușit. Profesorul Ion Vlad îl remarcă pe energicul student, sclipitor în idei proprii și în formule critice tranșante (două calități care-l definesc de timpuriu) membru activ la cercurile literare studențești, îl premiază, intuind în el criticul de mare viitor. Revista studenților clujeni, Echinox, îl are de la fondare, adică din 1968, deciacum 55 de ani, redactor-șef adjunct. Marile prietenii echinoxiste cu Ion Pop, Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Ion Mircea, Dinu Flămând, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Maxim Danciu, Vincențiu Iluțiu, Olimpia Radu, Ion Peianov, Vasile Sav, Gavril Moldovan, Radu Pâslaru, Peter Motzan, Franz Hodjak, Rostás Zoltán, Gaall György, mai târziu Ion Vartic, Aurel Șorobetea, Horia Bădescu, Nicolae Prelipceanu, Vasile Igna și Nicolae Mocanu, cu graficienii Florin Creangă și Mircea Baciu atunci se vor lega. Ele vor rămâne peste ani, lor adăugându-li-se noile promoții. Pentru aceștia, Petru Poantă este strălucitul cronicar literar al Echinoxului prim, iar după absolvirea facultății, în 1970, cronicarul en titre al revistei Steaua.
Bătăios, ironic, necruțător cu mediocritatea încrezută, dar apt de dialog, Petre avea o fire pasională, mai degrabă decât una rațională, vreau să spun una de poet, nu de critic, cel puțin în prima decadă, 1968-78. Avusese un succes binemeritat la debut, Modalități lirice contemporane, Dacia, 1974, la fel va avea cu Radiografii,I și II, în 1978 și 1983, conținând pagini de atentă analiză a poeziei, în special contemporane. Bine receptate sunt Dicționarele de poeți,1999, 2000. Practic, Radiografiile sunt cronicile din revista Steaua,texte cu impact la public, comentate de Luceafărul sau de România literară. Reputația de exeget autentic, Petru Poantă o împărțea cu Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, Laurențiu Ulici, în acolada generației sale. Se bucura de aprecierile lui Nicolae Manolescu („mulți se pricep la poezie, puțini scriu atât de bine despre ea.”) Mircea Zaciu, Cornel Regman, Ion Negoițescu sau Gh. Grigurcu, nemaivorbind de Ion Pop.
Metoda lui Poantă mi se pare similară cu cea a Școlii critice de la Geneva, vorbim despre o afinitate, nu despre o imitație, poate chiar de o descoperire personală. Poantă se identifica afectiv cu cele citite, credea în realitatea ficțiunii, trăia poezia ca și cum el ar fi scris-o, o aspira, cu senzualitate. Când termenul de empatie nu se afla pe toate buzele, iar traducerea cărții lui Worringer în românește cu titlul Abstracție și empatie însemnase pentru noi, tinerii anilor 70, un eveniment cultural, am intuit că Poantă are o evidentă empatie afectivă și cognitivă în toate analizele sale. Era metoda sa, patentul lui. În exegezele sale intra parcă în pielea autorului, identificându-se cu el. A descifrat cu pertinență obsesiile creative ale poeților, inclusiv cele din opera lui Coșbuc. Pare un discipol al lui Jean Pierre Richard, dar Poezie și profunzime apare la Univers, abia în 1974.
Spre maturitatea deplină,verbul lui câștigase în substanță, devenind un fluid vâscos, ca mierea. Atunci, ne dă Scriitori contemporani. Radiografii, 1994, Cercul literar de la Sibiu. Fenomenul originar, 1997. Își configurează cu siguranță idea sa directoare – identificarea într-o operă, într-un construct estetic, a formei primare, auroralul, cum îl numește. O cercetare în amonte. Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003 („o scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar și vibrând de o participare afectivă”, cum punctează Ion Pop) este emblematic pentru conceptul lui de impuls originar. Acestui stil dens și de fixare a manifestărilor genuine, inițiale și inițiatoare îi aparțin volumele Clujul meu. Oameni și locuri, 2006, Clujul meu. Anii șaptezeci, 2007, Clujul meu. Radiografii, 2011 și Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013. Sunt analize spectrale ale unui loc, unde Petru Poantă se formează grație Universității Babeș-Bolyai. Volumele sale au fost reeditate de Irina Petraș în selecții, antologii, pentru a oferi „o panoramă a scrisului său critic”. În cazul său talentul nativ robust și agerimea minții au forjat o inteligență critică fascinantă.