Toridă vară! Mă urmărește leul sătul!” spune poetul – Marcel Mureșeanu în unul dintre versurile celor două cărți apărute în 2025, la interval de doar 20 de zile: Albe (10 iunie)1 și Poeme decapitate (1 iulie)2. Le-am primit ca totdeauna cu emoție, de această dată prin curier, ele completând pe raftul bibliotecii noastre cele peste 20 de volume publicate în decenii de creație literară.
Ne știm din îndepărtata noastră studenție, fiind colegi de an și de „grupă” la Facultatea de Filologie (pe atunci), azi Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, promoția 1960. Eram cu toții cuceriți, la ore sau pe culoarele clădirii, de inteligența vie a lui Marcel și de umorul spontan, savuros, șugubăț, al intervențiilor și replicilor lui, însoțite de privirea cald-învăluitoare.
Întâlnirile noastre de-a lungul vremii n-au fost foarte frecvente, dar legătura între familii a rămas neîntreruptă grație cărților reciproc trimise/primite și conversațiilor telefonice ori mesajelor schimbate, toate în aceeași tonalitate de comuniune și sinceră prețuire.
Am rămas prieteni „în trecătoarea și frumoasa noastră viață”, o prietenie ce „nu se va dezlipi niciodată de noi”, îmi mărturisește Marcel în dedicațiile emoționante de pe primele pagini ale volumelor, care alcătuiesc un diptic, își răspund unul altuia, precum fețele unei monede; semnificative sunt, în acest sens, atât datele apariției: 10 iunie – 1 iulie 2025 și, mai elocvente, formulările intenționat echivoce prin subtitlurile lor: „dialoguri inimaginabile (specie literară incertă)”, respectiv „Reversuri”, dublate, fiecare, de o imagine grafică simbolică: Irina Petraș (la Albe), Suzana Fântânariu (la Poeme decapitate).
Aceste ansambluri verbal-picturale care inaugurează contactul cititorului cu cărțile, prin stranietatea lor, stârnesc curiozitatea și impulsul de a răsfoi sau a parcurge textele. Ca durată, timpul necesar unei prime, superficiale, lecturi e neașteptat de scurt: fiecare pagină conține un „dialog”, întrebare-răspuns (101 în Albe) și, respectiv, câte un singur vers (sugerând, poate, un haiku reinterpretat) în Poeme decapitate, unde 15 desene în tuș din ciclul Tânguirea zborului al Suzanei Fântânariu însoțesc cele 101 de poeme.
Reluând însă lectura, cu concentrare și empatică înțelegere, cititorul va descoperi (dincolo de o posibilă impresie de ezoteric), o substanță poetică autentică, rod al cunoașterii și inteligenței, al privirii cuprinzătoare, iscoditoare spre „în afară”, ce se întrețese, uneori în armonie, alteori șocant, cu lumea „din adânc” a sensibilității grave, copleșitoare, vibrante.
Poezia lui Marcel Mureșeanu nu este expresia lumii fantasticului, a supranaturalului (sau a SF-ului); imaginarul său poetic este, dimpotrivă, depozitarul unei lumi genuine: lucruri, fenomene naturale, experiențe și sentimentele trăite în fluiditatea lor haotică, mineralul, fauna și flora, toate sunt remodelate în reprezentări mundane ale sufletului, în orele târzii ale existenței: „Ca niște lumânări neaprinse, așteptăm venirea sufletului” (Poeme decapitate, p. 47) și „ − Ce este sufletul? / mă întrebi…” (Albe, p. 97). [În continuare cu titluri abreviate: PD și A.] „Versurile” și „dialogurile” exprimă gândul, meditația și simțirea eului profund în singularitatea lui autoreflexivă și solitară, întruchipat în imaginea poetică emergentă; sensurile multiple ale mesajului se dezvăluie și se transfigurează prin jocul ambiguității, prin înlănțuiri paradoxale de cuvinte polisemantice cu multiple nuanțe metaforice sau sugestii mitice prinse într-o țesătură textual-simbolică insolită.
Vădită dintru început în titlurile și subtitlurile volumelor, strategia ambiguizării, a subînțelesurilor, a aluziilor subtextuale, anticipează și prevestește spectrul larg al interpretărilor posibile pentru cel angajat în aventura de a pătrunde − dincolo de suprafața discursivă – în profunzimea prismatică, poliedrică, a sensului textual3.
Propensiunea autorului spre ancestral – un trecut netrăit dar cunoscut prin moștenirea de valori culturale și morale (perene) – transpare deja din dedicația de pe prima filă a Poemelor decapitate: „PĂRINȚILOR mamei mele, Maria, bunicii mei, Ioana și Gheorghe, NECUNOSCUȚII”.
Rezonanța lumii străvechi în imaginarul poetic se insinuează și prin conotațiile arhaice ale unor cuvinte: „ − Ce este amfora? / mă întrebi / … / nimic altceva / decât fecioara din lut / în care stă-n așteptare / sângele vinului.” (A, 62) și „O amforă suntem, de învechit gândul…” (PD, 58) sau „Un cearcăn bizantin…” (PD, 26) și „în acel zigurat / sunt tăblițe de lut / care așteaptă goale / să fie scrijelite /…” (A, 14), unde cuvântul și întreaga imagine readuc în memorie, condensat, mirajul civilizației mesopotamiene.
Fără trimiteri sau mențiuni explicite, textele conțin ecouri elocvente ale gândirii din Elada antică. Elementele esențiale ale lumii, din cosmogonia poetico-filozofică a lui Empedocle: Apă, Aer, Foc, Pământ – puse în mișcare de două forțe antagonice, iubire și ură – se regăsesc în inefabile imagini.
Cu sens generic, cosmologic, Apa este „definită” – vag sibilin – într-unul dintre dialogurile din Albe (p. 77): „ − Ce este apa? / … / Nimic altceva decât suprema putere / care trece prin tot / către toate, / paznicul lui Dumnezeu / în Univers.” În Poeme decapitate (p. 23), sensul profeției oscilează dilematic, incert, între amenințare și izbăvire: „Trage-va cerul la sine apele de sub el!”, Apa se întrupează în chipul seducător al Mării, incrustat cu semne simbolice, adesea adverse: marea este viață, perpetuă mișcare vălurită într-un spațiu iluzoriu, nesfârșit, dar care poartă în sine și implacabila limită în timp: „Far visător pe țărmurii mării, crinul!” (PD, 13), „Fumurau pe mare albatroșii nopții” (PD, 108). Adresându-se unor interlocutori textuali neprecizați, printr-o volută stilistică surprinzătoare (schimbarea numărului gramatical: plural pentru singular și invers), eul poetic lărgește sfera simbolică a mării atribuindu-i puteri destinale misterioase: „Mări cu un singur val să-mi aduceți” (PD, 34). Însă marea poate deveni și imaginea infernului: „ − Ce este iadul? / … / nimic altceva / decât o mare / cu un singur / pește.” (A, 37) sau dimpotrivă amenințătoare dar nu invincibilă: „La țărmul Mării Moarte încă-s viu!” (PD, 126).
Aerul, în aparenta sa inconsistență și încremenire, se manifestă aici prin Vânt, mișcare malefică perpetuă, drapată poetic în multiple fețe: semn al zădărniciei și al vremelniciei vieții („Suntem clepsidre goale și mori suntem, de vânt!”, PD, 98); ucigaș de frumusețe gingașă, firavă („Petale de roze numără vântul până adoarme”, PD, 30); sub mască umană hidoasă, e simbol al risipirii armoniei pe Terra („ − Ce este stepa? / … / o întindere / fără hotar / unde toate cresc / pe măsura vântului / călător în genunchi / și cosind ciocârlii.” A, 67). Prin tonul imperativ al rostirii – adresându-se sieși și, deopotrivă, tuturor4 −, eul poetic se opune și nu cedează în fața unduirilor periculoase, perfide și amenințătoare ale acestei forțe („Aleargă, împotrivește-te, tunde pletele vântului!”, PD, 15).
În imaginarul poetic, Focul, element intens evocat, e forța cosmică cu reverberații telurice multiple: „Magma”, „…materia / urmărită de foc, / care se pietrifică / la vederea / cerului înstelat.” (A, 86), „…Ecuatorul, / … / brâul de foc / al pământului /” (A, 102), iar „În nava cosmică fac foc cu lemne.” (PD, 123). Sub spectrul thanaticului, suferința lăuntrică nu este „/ decât semnul de nepătruns / care-ți arată drumul / spre moarte, până i se face / rușine de sine.” (A, 13); parcurs cu luciditate tăioasă în pragul crepuscular al neantului, drumul cunoașterii și al trăirilor intense, amare, zguduitoare, stă sub semnul Focului, „lucifericul ochi / de sub fruntea / gânditoare și înzăpezită / a nimicului!” (A, 34). În ipostazele sale policrome: fulger, flacără, ardere, rug, Focul se reaprinde în imagini poetice pregnante și insolite, dezvăluind zona tulburătoare, vulnerabilă și dureroasă a sensibilității autorului. În clar-obscurul existențial al ființei, „când sare noaptea la grumazul zilei!” (PD, 62), sub „sprânceana întunericului” (PD, 17), prin Foc și fețele lui, poetul conturează o aură simbolică a suferinței lăuntrice, copleșitoare: neliniște, neputință, zbucium, îndoială, spaimă, speranță. Patosul trăirilor, al adâncului uman („Misterul simțurilor cât de mocnit arde!”, PD, 121), „dorința”, „nimic altceva / decât capodopera focului / care trece fraudulos / granița dintre / aur și fum.” (A, 23) și substanța meditativ-interogativă a gândirii și a cunoașterii străpung învelișul protector al sinelui pentru a se configura în imagini ample sau lapidare, aparent laconice, dar de un lirism profund.
În acest punct, se conturează limpede miezul dipticului: pe de o parte, o cosmogonie poetică a elementelor – Apă, Aer, Foc, Pământ –, pe de alta, un eu care își citește propriile tensiuni în oglinda acestor forțe. Dacă imaginile apei și ale vântului prelungesc vibrația lumii, Focul concentrează în el arderea lăuntrică: patos, neliniște, luciditate, speranță. De aici înainte, privirea poate coborî, dinspre elementele „înalte” ale unui imaginar cosmic, spre mecanica rostirii: tonuri, măști, ironii, sentințe – adică spre magia cuvintelor care poartă și organizează această lume.