În septembrie 1874 Mihai Eminescu părăsește Berlinul fără să-și susținut teza de doctorat, așa cum își dorise Titu Maiorescu. Se întoarce în țară prin Königsberg, Cracoviași Lemberg, pentru ca în aceeași toamnă să se stabilească la Iași, unde același T. Maiorescu îl numește director al Bibliotecii Centrale. Este în curând înlocuit de D. Petrino, care îl implică într-un proces mincinos, acuzându-l de sustragerea din instituția publică a unor cărți prețioase.Astfel, în 1875 suplinește la Institutul Academic din Iași, predând cursuri de logică și germană. În urma unei situații conflictuale cu câțiva elevi, părăsește școala iar de la 1 iulie 1875 este numit revizor școlar penrtru județele Iași și Vaslui. Este momentul în care îl întâlnește pe Ion Creangă, cu care leagă o prietenie pe viață. Își îndeplinește misiunea deosebit de conștiincios fapt care ridică suspiciunile unor suspuși astfel că la 1 iulie 1875 este destituit printr-o hotărâre ministerială. Nu-i rămâne decât să se angajeze, în toamna aceluiași an, caredactor-administrator si corector la publicatia „Curierul de Iasi”, pe care o va numi ironic foaia vitelor de pripas. Aici începe, propriu-zis activitatea sa gazetărească. Scrie zilnic note și comentarii pe teme sociale, politice sau culturale, dovedind o mare aplecare pentru jurnalism, practic acesta devenind a doua sa mare pasiune. E riguros în tot ceea ce scrie dar nervul său polemic se exersează adesea, mai ales, în privința reflectării fenomenului cultural. Toată această salahorie, de consemnare a faptului divers, este răsplătită prin plăcerea de a zeflemisi, ironiza și amenda șficuitor inpostura, amatorismul de cea mai joasă speță, în domeniul creației literare. Este aspectul gazetăriei sale asupra căruia s-a insistat prea puțin deși el pune în evidență tocmai severitatea, gravitatea cu care aborda condiția literaturii vremii. În acest sens, mă opresc asupra comentariului polemic din ianuarie 1877 a pseudo-producției literare datorată unor pseudo-autori din Botoșani. Iată textul pe care îl redau în întregime:
LITERATURĂ DIN BOTOȘANI
[12 ianuarie 1877]
Știam odată că în vechiul târg al Botoșanilor se face pastramă bună și în genere se dau cărnii acele modificații care-o fac să se împotivească timpului și să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcănii și piețe. Dar că în Botoșani s-ar fi făcând și – literatură, și-ncă literatură știi cole! cu șic, asta n-o știam, pân’ a nu ne veni Calendarul Lectorului român pe anul 1877 (anul al IV). Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic fără ca noi să le fi băgat de samă. Dar acuma… acuma cetitorul nu ne mai scapă. Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoșănene, să se îmbete de profumul florilor de pe malul Botoșancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi cari în acest fericit oraș au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie. Acest calendar conține smântână (ca să nu zicem crema) inteligenței literare din acel oraș, iar untul din acea smântână e neapărat d. N.l. Anghel. — Vibreze așadar coarda arfei angelice:
„DEDICAȚIE
Amicului meu V… M…
RESIGNAȚIA
Noaptea în tăcere vărsăi lacremi înfocate
Simțind cum focul fuge din junele meu pept!
Privesc a mele zile cu totul înnorate!
Regret că voi ajunge în lume să veget!
0! lume înșelătoare! Sunt june și o noapte,
0 noapte de urgie … și păru-mi s-au albit!
Talente și foc sacru ce-mi fură de sus date,
De multe suferințe s-au stins, m-au părăsit,
Pe acest ocean de lume eu pași-mi rătăcesc,
Novici, fără protector … pășam plin de speranță
Dodată însă vânturi navala-mi zdrobesc!…
Ca ea, și eu zdrobit, scăpai … mai fără viață ! …
Și iată-mă separat de tot ce am iubit!
Voința ta, o, Doamne! să fie împlinită!
Gura-mi să resignă, și fiere amărită,
Voi ști, de-a trebui, a bea păn la finit!”
Dar bardul nostru, care însamnă cu atâta conștiință până și luna (necum anul) în care au luat naștere nemuritoarele sale produceri, este totodată și prozaist. George și Maria se intitulează gingașa scriere novelistică pe care a comis-o tot d. Anghel. lată câteva modele pentru viitoarea stilistică română:
„În primăvara anului 187…, un june ce după fizionomie se părea abia de 22 până la 24 ani, îmbrăcat simplu dar cu eleganță, trecea pe stradă cu un pas cam grăbit, pe fața-i pală se citea veselia, dar observând bine puteai devină din când în când câte o umbră de melancolie ce-l prindea de minune, adăogind o barbă de un negru ebenin…
George, luând lecțiuni de flaut de la părintele Măriei timp de vro trei ani, avu ocaziunea a vedea în fiecare zi pe Maria în ora fixată pentru lecțiunile sale. De aici se născu un atașament reciproc, încât în cele din urmă ceru mâna Măriei de la părintele său, care nu i-o refuză, rămâind ca hymenul să-i unească după întoarcerea lui George din străinătate, unde se ducea să se perfecționeze în muzică (căci la noi în țară nimic nu-i perfect, dacă nu-i străin!), unde trebuia să stea doi ani, și la reîntoarcere părintele promisei mai ceda și funcciunea de profesor de muzică…
În astă-seară junii George și Maria erau singuri… A doua zi era ziua destinată pentru plecarea lui, ei trebuiau să se separe ș-a nu se vedea doi ani; lung timp pentru două inimi ce se iubesc. Ambii picară într-o tăcere și melancolie, preludiul oricărei depărțiri. George ridicând frontea-i și clătind din cap ca pentru a fugi gândurile cei turmentau crierii, privi pe Maria cu ochii jucând în lacremi, zise”: etc.
„Solemnă și misterioasă este ora serei, ea te tentează contra voinței, la reverii; ni se pare a vedea în norii roșietici ce se ridic la horizonte, reviând vii și animate toate suvenirele, toate zilele, unele ridente și coronate cu roze, altele pale și acoperite de un văl tenebros; ultimele mugete ale vântului prin frunze par a modula ariele ce ne apropie de suvenirile dulci sau triste: Muzica este vocea spiritul
Trei ani în urmă, George și Maria aveau o încântătoare copiliță, fructul iubit al unei uniri pe care părintele Măriei a binecuvântat-o înainte de a muri. George era profesore de muzică, și venitul fucciunei seale da ambilor consoți o fertilitate sufficientă…
Sosi ziua nașterei Măriei. George se îmbracă curat, ceea ce nu făcuse încă; umplu odaia cu flori, și când soarele-și lua adio, trimițând ultimele seale raze, pentru-a reveni a doua zi, George se închise în odaie și cântă din flaut aria preferată de scumpa lui Mărie.
A doua zi-l găsi întins țeapăn pe parchet. Când își reluă sensurile, deveni iar nebun; îl mai conduse iarăși în voiaj timp de un an. reviând, crierii săi începu a se restabili; dar era trist și monoton!”
Oare un voiaj timp de un an i-ar fi folosit tânărului bard?
*
PRO DOMO
[23 ianuarie 1877]
Ca răspuns la persiflarea poeziilor unui domn Anghel din Botoșani, care, în complicitate cu alții, a fost comis un calendar cu versuri și novele imposibile, un domn R. găsește ocazie de a discuta persoana redactorului părții neoficiale a acestei foi. Aceasta n-ar fi nimic. Suntem deprinși de a vedea amestecându-se în discuții unde nu este vorba nici de casa, nici de familia cuiva elemente cu totul personale, cari trec adesea în domeniul imaginațiunei pure. Dar ceea ce se pare din notița d-lui R. e că botoșănenii s-ar fi supărat din cauza dărei noastre de samă, pentru că i-am fi numit pastramagii, ba ceea ce-i mai frumos, d. R. crede că ne pare grozav de rău că ne-a aplicat acest nume.
Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent și, dacă l-am avea, nu ne-ar fi de loc rușine de el, căci o meserie pozitivă este totdeauna onorabilă. Apoi e pozitiv că tocmai uscăturile din Botoșani sunt un obiect de esport care au ajuns până la Londra, încât acest articol este tot așa de bine un titlu de onoare pentru Botoșani precum e brânza pentru Limburg, untdelemnul pentru Provence, vinul pentru Champagne.
Prin urmare am vorbit foarte serios când am zis că vechiul târg al Botoșanilor e renumit pentru un articol industrial, iar nu pentru literații pe cari nu-i are. De aceea susținem din nou: nu este exact ceea ce zice d. R., că „din Botoșani a văzut ieșind multe bucăți de poezie admirabile, cari fac onoare nu numai Botoșanilor, ci țării întregi”.
Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris în românește și susținem contrariul. Dintre cei mai vechi, Ralet a scris mai corect, dar cu toate acestea operele lui n-au însămnătate. între cei mai noi I. Adrian e necorect în formă și lipsit de gândiri serioase. Cât despre gemurile poetice, literare, medicale, financiare, juridice etc. etc., cari ar fi să iasă alături cu breasla pe care d. R. o tratează c-un dispreț pe care ea nu-l merită, acelea vor avea să apară de acu-nainte; pân-acuma n-am putut constata proveniența botoșăneană decât la producte ca acelea ale d-lui Anghel și ale altora de acelaș soi.
Cât despre redactorul acestei foi, el a crezut a putea renunța la onoarea de-a fi numărat între concetățenii acelui oraș, de vreme ce, zi cu zi numărând, n-a petrecut nici jumătate de an în Botoșani, încât el nu poate fi admis ca normă de ceea ce produce în genere mediul intelectual al Botoșanilor.
Fondul cugetării noastre n-au fost deci de a atinge câtuși de puțin susceptibilitatea botoșănenilor, ci a fost același ca și în alte notițe tot atât de nendurătoare ca și cea asupra literaturei ce se produce în acel oraș. Nu este vorba de d. Eminescu. Este adevărat că poeziile d-lui Anghel sunt rele? Da. Este adevărat că sunt productul mediului social care le citește și le ’ncurajează? Da. Prin urmare …? E datoria unui publicist de a respinge productele greșite și criticele sale vor fi cu atât mai aspre, cu cât literații de cari va vorbi vor fi mai lipsiți de cultură. Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii și novele.
Toată această întâmpinare o scriem presupuind că discutăm c-un domn R. Cu „Curierul intereselor” nu ne-am fi dat această osteneală, căci pentru redactorul acelui ziar orișice abstracțiune e dincolo de sfera priceperei sale. Redactorul „Curierului intereselor” joacă în presa română rolul lui Achmed Kaisserli Pașa. Acesta era singurul ministru în Europa care nu știa citi și scrie, iar d. Balassan e asemenea singurul redactor, în univers poate, care asemenea nu știe citi și scrie. Acesta e un secret public în lași și ar fi în toată țara dacă d. redactor nu s-ar păzi de-a scrie un singur șir în propriul său ziar. D-sa are un singur rol — de a tipări toate necuviințele câte i se trimit când i se pare că ating vreo personalitate superioară nimicniciei și ignoranței sale. A discuta cu d-sa e ca și când ai vrea să ‘nveți pe-un orb pictura.
Dar chiar din partea d-nului R., notița, astfel cum e concepută, e o necuviință, la care am fi găsit cu totul de prisos de a reflecta un singur cuvânt măcar, dacă n-am fi crezut că sub ea se ascunde susceptibilitatea atinsă a vreunui botoșănean”.
Publicistica satirică a lui Mihai Eminescu merită toată atenția și asupra ei ar trebui insistat tocmai pentru a pune în evidență, încă și mai mult, evantaiul larg al abordărilor sale literare.