Digitalizare și marginalitate

Digitalizare și marginalitate


Este scriitorul de azi un marginal în lumea digitală (și digitalizată) de acum? Sau dimpotrivă ?

(publicăm răspunsurile în ordinea sosirii lor la redacție)

Robert Șerban

Literatura și-a tot pierdut, treptat, treptat, din importanță, din puterea de seducție, din public, din susținători. În consecință, nici scriitorii nu mai sunt ce au fost pe când existau doar cărți, reviste și ziare tipărite. Oamenii caută “povești” și în mediul digital. Sau, mai ales în mediul digital, fiindcă este cel mai la îndemână, e cel mai ieftin, cel mai variat și pare infinit. Nu puțini scriitori s-au “digitalizat” și ei, și-au făcut bloguri, unde scriu sau au scris, ori pagini de Facebok, unde postează fragmente din propria literatură, opinii despre ce văd și ce aud, fotografii, glume etc. Prin urmare, generalizând și forțând (numărătoarea), scriitorul de azi s-a adaptat lumii în care trăiește și care e tot mai puțin atentă la cărți. Dar, parcă, mai atentă la oameni. La spectacolul lor. La cei care au ceva de arătat și știu și cum s-o facă. În scris sau prin imagini. Or, scriitorii români au simțit schimbarea de paradigmă și s-au transformat în “personaje” care caută să atragă atenția asupra lor și, implicit, interesul asupra cărților proprii.

Am cont de Facebook și urmăresc viața de pe Facebook, acolo unde mulți scriitori își petrec o parte din timp. Văd, astfel, diverse moduri de a fi în digital, iar unele sunt de studiat, întrucât dau seama despre cum oameni cu imaginație și inteligență au învățat sau nu să trăiască în această lume în care informația de toate felurile depășește cu mult realitatea și, nu de puține ori, o sufocă. Ori o face mult mai frumoasă și de acceptat.

Ovidiu Pecican

A fost cândva altfel? În comunism, când se făcea mare caz de (unii) scriitori, aceștia erau văzuți în calitate de propagandiști de excepție ai Partidului Unic. În rest, tratați uneori cu selectivă îngăduință, scriitorii tot marginali rămâneau, fie și distribuiți în roluri de vitrină. Nu marginalitatea scriitoricească s-a schimbat și, într-un fel, eu nici nu se poate schimba, este asumată ca parte a vocației, fiindcă nu poți scrie din mijlocul „masei” decât extrăgându-te și devenind un observator al lumii și vieții, descentrându-te și recentrându-te imaginar, devenind altfel-la-fel. S-a schimbat contextul prin revoluția tehnologică ce a răsturnat primatul Galaxiei Gutenberg și l-a restaurat pe cel al Galaxiei Marconi (al audio-vizualului), adus la un salt fără precedent prin configurarea Galaxiei Bill Gates (internet, noile media). S-a ajuns astfel ca, amestecat printre imagini în mișcare și fișiere audio, mai imediat penetrante, scrisul să își estompeze, aparent și parțial, ponderea și puterea. Pe de altă parte, cu ajutorul acestor componente, el și-o potențează într-o direcție de impact neașteptată, mai mult manipulativă decât estetică. Lucrurile de acest fel nu au fost încă teoretizate convingător sub raport estetic, ci mai mult ca explorare politologică, ori de relevanță pentru domeniul comunicării și al comunicațiilor. Se pare că noile împrejurări, alerte în goana după noi gadget-uri, lasă în urmă lentoarea a posteriori a esteticienilor, teoreticienilor, criticilor literari. Derrida, Agamben, Zizek, Sloterdijk, alții asemenea nu mă conving, deși mă interesează, îi citesc, la fel ca pe Beuys etc. Sinteza care să capteze toate semnele importante ale timpului nu a fost, deocamdată, înfăptuită, să vedem ce mai vine. Datorită acestor schimbări dramatice – ale climei, ale proceselor globalizării, ale salturilor tehnologice și științifice, ale omenirii în general, scriitorul, marginal cum o fi fiind, nu are decât să încerce el însuși să facă noua sinteză, mediind înțelegerea marilor tendințe ale timpului și a reflectării lor în rolul și statutul propriu.

Angelo Mitchievici

Trăim într-o epocă digitală, a tehnologiilor avansate, unde principala formă de cunoaștere este cunoașterea tehnologică, științifică. Unde își are locul această formă de cunaoștere pe care o reprezintp literatura în ansamblul ei. Cum știm, studiul literaturii nu se regăsește în „lista domeniilor de specializare inteligentă” care cuprinde bioeconomia, tehnologii informaționale și de telecomunicații, energie, mediu și schimbări climatice, econano-tehnologie și materiale avansate etc. Cele mai slab cotate articole în lumea științifică sunt cele care privesc studiile literare. Îmi veți spune că una este literatura și scriitorii, alta este istoria, critica și teoria literară. Vă voi spune că perspectiva asupra literaturii este strâns legată de perspectiva asupra studiilor literare care privesc această formă de cunoaștere foarte veche care vine prin literatură. Este scriitorul un marginal în lumea digitală?

Ceea ce oferă digitalizarea este în aparență o mai bună comunicare, informația cu privire la cărți se distribuie mai bine prin intermediul rețelelor sociale. Informația brută o iei de pe internet, dacă știi ce și cum să cauți te descurci în labirint, partea proastă că internetul nu te învață nimic despre ceea ce ai nevoie, este o imensă baze de date. Știm ce se publică nu din revistele literare, tot mai puțin citite, ci prin ceea ce postează autorii din cercul nostru de cunoștiințe digitale, în cazul în care urmărim fenomenul literar. Facebook include ironic numele cărții, dar cartea este unul articol din meniu printre atât de multe altele. Însă facebookul, spre exemplu, nu găzduiește o discuție cu privire la o carte, atunci când nu există un curent comun care-l face praf pe autor și cartea lui. Pentru că această comunitate digitală  este una a like-ului. Nu poți întâmpina o apariție literară, nu poți comunica o opinie care conține și rezerve pentru că această comunitate a like-ului nu tolerează acest lucru. Facebook-ul nu este un formum de discuție despre cărți , ci un enorm spațiu de advertising și teasing, cu influencerii lui. Poți anunța o apariție editorială, poți adăuga o serie de likeuri care garantează popularitatea și interesul pentru cartea cuiva aau le poți colecționa pe ale altora. Vei fi citit! Haleluia! Îmi imaginez cum cititorul de pe facebook trece apoi la o știre politică, la imaginea unei pisici simpatice, al cărui proprietar o postează cu un mesaj șugubăț, la imaginea cu ghici ce-am în fafurie și la ce restaurant sunt, cu imaginile de rigoare, sau la probleme serioase, asediul Capitoliului, Brexit, sau la mesaje sub genericul cine nu urăște ce urăsc eu/ cine nu gândește ce gândesc eu să iasă de pe pagina mea de facebook. Prin urmare, literatura este un divertisment ca oricare altul, un subiect ca oricare altul, un nimic ca oricare altul. În acest shaorma cu de toate care este facebookul și care mă relaxează necontenit cartea este doar o știre pasageră. Cartea ajunge la mine pe alte căi și îmi rezerv plăcerea acelui dialog tăcut cu ea, departe de ochii lumii. Despre cărți îmi iau informațiile altfel, fie întreb prieteni care citesc mai multă poezie spre exemplu, fie urmăresc anumite colecții precum Raftul Denisei sau colecția pe care o dirijează Andreea Răsuceanu la Humanitas, fie colecție Ego Proză de la Polirom etc.. Discuțiile despre cărți le port cu prietenii interesați de cărți, sunt un om vechi, al bibliotecilor, nu al internetului, deși, iată un fapt pozitiv al digitalizării, bibliotecile digitale îmi dau satisfacția de a ajunge la cărți la care altfel nu aș avea acces.

Cred că lumea digitală va înghiți puțin câte puțin lumea cărții așa cum o cunoaștem acum. Inițial ne va permite accesul la orice a fost, este scris, într-un moment al democratizării accesului la sursele scripturale. Cu ajutorul unui traducător specializat, nu va fi text indiferent de limbă pe care să nu-l putem accesa. Încetul cu încetul, scrisul va fi  convertit în imagine și cartea în scenariu. Vom fi invitați apoi să intrăm în lumile virtuale ale cărților citite sau să ne construim propriul nostru narativ pornind de la câteva nuclee narative prestabilite, după gustul nostru, în căutarea iluziei care ni se potrivește sau credem că ni s-ar potrivi. Mi se pare că scriitorul de astăzi asumă condiția marginalității, care este condiția literaturii într-o lume digitalizată sau se pregătește, fără s-o știe, pentru ea.

Magda Cârneci

Cred că scriitorii de azi sunt și nu sunt marginalizați în lumea din ce în ce mai tehnologică și mai digitalizată în care sunt, cu voie sau fără voie, integrați. Pe de o parte, scriitorul e un om al timpului său, deci se împărtășește mai mult sau mai puțin conștient din zeitgeistul epocii – în cazul de față o epocă în care urme ale lumii tradiționale și ale legăturii organice cu universul supraviețuiesc cu greu în fața tăvălugului tehnicist care ne îndreaptă spre o lume obsedată de nou și de viitor, și îndepărtată din ce în ce mai mult de natură. Între cei doi poli, cele două direcții, se duce acum o luptă titanică, o încleștare „pe viață și pe moarte”, resimțită la toate nivelele și funcționalitățile societății umane generale. Nu se poate ști încă ce direcție va câștiga, sau dacă va (mai) exista un câștigător, sau dacă se va instala o remiză îndelungată, cu perioade (și locuri) în care va triumfa alternativ unul dintre poli, în așteptarea unei ipotetice sinteze.

Scriitorul e un fel de seismograf delicat și febril al tuturor tendințelor contradictorii și tensiunilor actuale, în care-și găsește motivația ființială și scripturală. El poate încerca să ignore sau să ocolească sfera digitală care acaparează din ce în ce mai mult mentalul și obișnuințele oamenilor – sau poate merge cu valul cel mare al virtualizării relațiilor și comunicării inter-umane. Orientat spre trecut sau spre viitor, spre prezervarea tradițiilor sau spre anticiparea noilor ritualuri sociale, scriitorul rămâne în primul rând fidel propriei sale naturi, conservatoare sau progresiste sau combinând multiple tendințe, spre a da glas autenticității propriei sale ființe. Prinsă în zeitgeistul timpului său, numai această autenticitate dusă cât mai departe – incluzând inevitabil contradicțiile epocii sale – va putea mărturisi adevărul unei trăiri umane veritabile, valabile pentru toți semenii. Iar dacă semenii vor fi din ce în ce mai digitalizați…

Cosmin Perța

Cred că este aproape imposibil pentru un scriitor de azi să fie la curent cu cele mai noi direcții artistice fără să aibă acces la lumea digitală. Odată cu transferul aproape complet al presei culturale de calitate în online, peste tot în lume, accesul la web este până la urmă echivalent cu accesul la informație de ultimă oră. Și chiar dacă această tendință nu este nouă, fiind o constantă a ultimelor două decenii, ea a fost cu atât mai mult accentuată în ultimul an pe fundalul pandemiei Covid 19, când și cele mai banale lansări de carte, discuții tematice sau conferințe au fost forțate să aibă loc în spațiul virtual sau deloc.

Singura problemă a web-ului, ca spațiu a tot acumulator și fără structuri valorice de suprafață, este că îți pune la dispoziție tot, fără niciun discernământ, în acest caz discernământul trebuind să îi aparțină „surferului”, celui care îl folosește. Web-ul, deși conține cam toate informațiile, nu are nici teze, nici ierarhii valorice, nici filtru pentru „adevăr”, ci doar ierarhii cantitative, iar cel care sapă în adâncimile sale căutând informații fără discernământ poate fi ușor înșelat. Și nu este vorba doar despre fake news sau deepfake, unde intenția manipulatorie este intrinsecă, ci și despre utilizarea eronată în context a unor informații altfel corecte. E situația milioanelor de cazuri, documentate în toată lumea, de pacienți care ajung grav bolnavi în spitale după ce se tratează singuri pentru diferite afecțiuni auto-diagnosticate folosind internetul. Mai puțin grav, evident, dar în erori la fel de stupide pot ajunge și cei care încearcă să înțeleagă cele mai noi concepte ale teoriei literare sau chiar momente discutabile ale istoriei literare fără să știe ce caută, fără repere, și se lasă seduși de mistificări sau creditează ca adevăruri infailibile niște ipoteze neverificate sau recontextualizate. Văd asta frecvent la studenții mei.

Revenind la scriitorul de azi, o să mă refer doar la cazul meu, în care digitalizarea mă ajută tocmai să nu mă mai simt marginal, să mă simt conectat la literatura universală și cumva la zi. Să îmi văd poemele proaspete publicate în reviste cu prestigiu din toată lumea și tot acolo să citesc poemele proaspete ale câtorva zeci dintre cei mai titrați și premiați poeți ai momentului. Să fiu invitat să citesc live la radiouri din SUA sau UK și tot acolo să ascult și să descopăr voci poetice uimitoare de care nu auzisem înainte și pe care să le urmăresc în continuare. Să am senzația că știu ce se întâmplă acum, în lume, în poezie, nu doar în România, lucrul acesta era de neimaginat în urmă cu doar 30 de ani. Așa că foloasele lumii digitale, pentru literatura vie, mi se par evidente și cred că ar fi o greșeală, mai ales pentru un scriitor tânăr, să cadă în capcana autosuficienței și să închidă ochii la tremurul pixelilor și foșnetul biților care ne conectează la ceilalți.

Gabriel Bota

Scriitorul este un marginal în măsura în care se marginalizează singur. Lumea digitală este noua lume, este lumea în care, dacă vrei să exiști, trebuie să devii parte din ea. Scriitorul trebuie să se adapteze, lumea digitală îi oferă posibilitatea (reală) de a se afirma, de a-și face cunoscută opera (cu și/sau fără voia unei edituri). În lumea digitală, scriitorul poate să devină “Cel Urmărit” (Follow), poate comunica imediat cu cititorul/urmăritorul, ascensiunea sa poate fi rapidă și benefică. Cu o singură condiție: să fie bun și să nu-și înșele cititorii. Altfel, căderea sa o să fie aproape iremediabilă. În plus, lumea digitală poate propune metode inedite de existență, scriitorii pot intra în camere virtuale, pot deveni holograme, scrierea lor poate deveni instant transpusă în imagini folosind tehnologii mixed-reality. Astfel, scriitorul și scrierea lui devin o experiență unică pentru un cititor. Și da, cred că acesta va fi viitorul. Imediat.

Moni Stănilă

Nu știu cât de mult sunt marginalizați scriitorii de digitalizare. Cred că literatura a fost obligată să se schimbe după apariția cinematografiei. De la apariția filmului o poveste bine spusă / scrisă poate concura cu un film. Înainte de acest moment revoluționar era importantă povestea, astăzi contează mai mult modul în care e spusă povestea decât intriga propriu-zisă. Cumva lupta dintre imagine și cuvânt a devenit mai corectă (și concretă). E o egalitate. Cine, ce, cum spune? Cred că astăzi poezia e subestimată. Și mai cred că un roman cu adevărat bun e cel după care nu  (mai) poți face un film. Am deviat?

Digitalizarea poate afecta negativ diferiți oameni de creație și îi poate favoriza pe alții. E de fapt aceeași discuție dintotdeauna. A fost Salinger un marginal? Dar literatura lui? Să zicem că pentru unii scriitori a fost importantă călătoria, pentru altul depresia. Nu știu. Însă îmi dau seama că tastatura a schimbat tot ceea ce înțelegeam prin manuscris. Și nu mă refer (doar) la faptul că dispar textele scrise de mână, ci că se modifică textul literar. Se schimbă structura frazei. Pe mine scrisul de mână mă face mai descriptivă, fiindcă notez mai încet decât pe tabletă.

O altă problemă, probabil, e legată de faptul că internetul a indus o falsă valorizare. O bună strategie online poate creste vizibilitatea unui autor. Însă e în general afectat scriitorul de digitalizare? Va dispărea cartea de hârtie? Zic nu și nu. Dacă o carte nu e importantă (și) ca obiect, vom trece la pictura digitală? Sculptura prin imprimantă 3D? E nevoie de memorie afectivă în relația cu o carte? Nu îmi imaginez o duminică însorită în care să îmi răsfoiesc, cu un ceai în mână, biblioteca digitală.

Revin la opinia inițială: dacă vreun fenomen a schimbat de-a lungul istoriei impactul pe care l-a avut cartea, acesta a fost cinematografia. În rest, rămânem cum am fost: outsideri și foarte diferiți unii față de alții.

Ioan Coroamă

Întrebarea pe care mi-aș pune-o mai întâi de toate ține de faptul dacă scriitorul a fost în mod necesar o figură centrală a comunității, astfel încât tranziția dintre o lume a analogului spre o lume a digitalului să-i fi schimbat statutul în vreun fel.

Cred că nu e greșit să asumăm că scriitorul e mai curând un produs al societății din care face parte, decât o instanță individuală care se construiește pe sine independent de elementele sociologice ale unui câmp literar (edituri, reviste, cluburi de lectură, context politico-economic ș.a.). Prin urmare, ajungem la a ne întreba, prin raportare la cine poate fi un scriitor marginal? Marginal în interiorul granițelor ariei de activitate, deci prin raportare la colegii de breaslă, la vizibilitatea în fața publicului-cititor sau prin raportare la dispoziția de a avea mai multe sau mai puține șanse de a fi premiat? Marginal prin raportare la  agenții spațiului social național și trans-național care nu au o interacțiune directă cu un anumit fenomen literar? De exemplu, dacă e să judecăm după al doilea criteriu, majoritatea numelor aclamate din poezia română contemporană pot fi considerate ca fiind marginale prin raportare la vizibilitatea lor într-un cadru social extins. Există și exemple de “margini ale marginii”, personaje underground care-și asumă o poziție periferică chiar în interiorul nișei în care activează: în cazul poeziei, unor personaje precum Vasile Vlad, Bogdan Lipcanu, sau Florentin Popa li se pot atribui un asemenea statut.

Spațiul digital vine atât ca o extensie hiper-reală a realității empirice, dar și ca un spațiu autonom ce își construiește singur normele de existență și de evoluție. Lumea digitală (și digitalizată) oferă un nou tip de paradigmă de comunicare, transmitere, colectare și lecturare a literaturii. Teoretic, în contextul unei circulări digitale a literaturii, marginile se fluidizează și devin mai permeabile, datorită posibilității de acces mult mai ușor la biblioteci, arhive, reviste, evenimente, care și-au transferat desfășurarea din analogic în digital. Totodată, scriitorul care și-a digitalizat prezența are (aparenta) posibilitate de a se auto-promova și de a nu apela (doar) la surse instituționale pentru a-și răspândi munca, folosindu-se direct de propriile identități virtuale, de pe diferite platforme de socializare.  Astfel, lumea digitală îi oferă scriitorului o serie de instrumentare în plus pentru a-și crea vizibilitate (dacă își dorește acest aspect, bineînțeles). La fel de bine însă, datorită globalizării proceselor de circulație a informației, un autor dintr-o literatură mică poate să rămână multă vreme nedescoperit în arhivele obscure ale internetului, doar din cauza faptului că nu există mijloacele și interesul necesar pentru a parcurge o serie de straturi mai vizibile până a ajunge la stratul de referință, unde se află respectivul autor. În concluzie, teritoriile digitale pe care le oferă evoluția tehnologică sunt capabile să existe atât ca izvoare de revelație, descoperire sau recuperare a unui scriitor, dar sunt capabile să existe atât ca izvoare de ascundere, eludare, sau uitare a acestuia. A asuma cu certitudine că digitalul îl situează pe scriitor doar într-o periferie sau doar că il scoate din orice fel de margine, ar însemna să reducem acest spațiu la o realitate plată. fără adâncimi și intensități, care nu comunică în vreun fel cu exteriorul (înțeles mai ales drept un exteri or politic, care de multe ori decide cine ajunge mai cunoscut decât altcineva).

Gabriela Adameșteanu

”Scriitorul” este o abstracție. Adaptarea la lumea digitalizată depinde de profilul fiecăruia, în mare măsură de vârstă, de tehnicitate, de cercul social și familial etc. Există fani ai digitalizării și cei care o resping din start.

Cert este că digitalizarea oferă avantaje clare de comunicare, de PR, de informare, cărți întregi se pot scrie doar scormonind internetul, fără să mai ajungi în bibliotecile lumii. Și chiar acolo când intri, tot de o lume digitalizată, cu fișiere, coduri, colecții on-line , ai parte.

Avantajele digitalizării, așa cum s-a tot spus, s-au văzut în pandemie, cu mese rotunde, lansări de carte, conferințe, ateliere on-line etc. Ce tristă ar fi fost viața noastră din ultimul an fără intrarea pe rețelele sociale, fără evenimentele din alte țări, la care am avut o participare virtuală!

Am fost astfel prezentă la Noaptea Literaturii Europene,din iunie 2020, de la Lisabona, spunând câteva fraze despre Dimineața Pierdută, înregistrate la soare, într-un balcon bucureștean, pe un Samsung déjà vechi, o probă făcută de nepotul meu de 11 ani. Proba a fost declarată bună, iar eu am rămas cu nostalgia Lisabonei pe care mi-aș fi dorit atât de mult s-o văd.

Am mai ratat o întâlnire cu cititori ai ediției gemane a Dimineții, la Leipzig, dar organizatorii celei din Insbruck o vor face pe o platformă, cu probe înainte etc., eu fiind și la data aceea, 28 ianuarie, ca și acum, la Bușteni. Ei lângă Alpi, eu lângă Bucegi. Este o consolare, firește, pe care mi-o oferă lumea digitală, dar m-am uitat cu nostalgie la fotografiile de pe internet ale Palatului Ambras, mi-aș fi dorit să văd picturile lui Van Dyck și Velazquez.Și Innsbruckul.

Nu-mi mai pot gândi scrisul fără laptopul în care scormonesc după fișiere și internet. Când n-am încotro, citesc și cărți on-line. Am făcut-o anul trecut pentru două  ale colegilor mei de proză, Bogdan Coșa (”Cât de aproape sunt ploile reci”) și Andreea Răsuceanu (”Vântul, duhul, suflarea”); cred că  sunt cele mai bune romane ale anului trecut. Dar, atât cât pot,  voi citi întotdeauna cărțile pe hârtie, chiar dacă voi fi un cititor marginal in epoca digitalizată. Este o altă lectură, mai atenta,  mai relaxată.

Din câte știu de la editori, e-book-ul, cel puțin în Europa, nu s-a dovedit în stare să ia locul cărții pe hârtie.

Nu, lumea digitalizată nu poate suplini lumea reală decât pentru cei, din păcate tot mai mulți, care se rătăcesc în ea.

Nu știu câți scriitori vor mai  fi în generația nepotului meu, dar sigur lor nu li se va mai pune această întrebare despre marginalitatea lor în lumea  digitală.

În schimb, trăind prea mult, spre exasperarea părinților, între ecrane, nu știu ce răbdare, ce capacitate de concentrare, de lucru individual etc. vor mai avea! Nu știu nici dacă va mai exista această profesiune:  ce resurse ar mai mai putea oferi ea, în condițiile în care numărul cititorilor scade constant?

Adrian Popescu

Înainte de 89, importanța unui scriitor era imensă, prin ceea ce scria, nu prin aparițiile lui la tv. Acum se pare că lucrurile stau invers. Existau excepții, bineînțeles, Adrian Păunescu cu cenaclul său, sau Nichita Stănescu, dar emisiuni dedicate literaturi contemporane erau doar generale, nu se i contura unui singur autor profilul și nu i se analiza creația. Clasicii la momente aniversare, da, dar aceștia deveniseră pagini de istorie literară, deci nu puteau concura cu „cel mai iubit dintre pământeni”… Scriitorul era o voce ascultată, mai ales dacă avea curajul de a vorbi, scrie, indirect, pieziș, aluziv, despre ce nu era în ordine în lumea socialismului biruitor. Acum vocea unei scriitor se aude tot mai greu în vacarmul politicienilor, textele lui rămân, inclusiv cele de pe internet, singurele arme spirituale, unde onestitatea și talentul pot convinge că literatura e mai mult decât un spectacol mediatic. Cred că e mai corect așa.

Un marginal, scriitorul azi? Poate, dar cu valoarea sa necontorizată după criterii economice sau mondene. Lumea paradoxală a literaturii române de-acum. O lume care se restrânge, pe de o parte, cea a scriitorilor de vocație, dar se și extinde, pe de altă parte, cea a ambițioșilor de a tipări cu orice preț orice. ,,Cântarea României,, s-a întors după 89, toată lumea se crede Blaga sau Ion Pillat, Rebreanu sau Camil Petrescu, toți se pricep la literatură, scriind cum le vine mai ușor, iar cititorii sunt derutați. Editura Polirom a promovat tinerii prozatori de talent stabilind un nivel obligatoriu, alte edituri Cartea românească, Paralela 45, Tracus Arte, Muzeul literaturii române, Școala Ardeleană au selectat poezia de calitate, iar altele ca exigentele Humanitas, Editura Max Blecher, Curtea veche etc. nu au acceptat decât texte cu miză culturală reală. Da, cu apariția unor autori la aceste case de editură exigente scriitorul s-a impus ca o figură credibilă, acumulând un anumit prestigiu social. Nu la nivelul invidiatului de mulți statut socio-politic dinainte de 89, dar respectabil. Acesta în condițiile proliferării „scriitorilor” pe rețelele de socializare, unde criteriile de valorizare sunt laxe, dacă nu aiurea. Ce ne facem cu autorii închipuiți, supraactivi, publicând tenace volum după volum mediocru, fără ecouri critice, supraevaluați, îi lăsăm să se legene în iluziile lor, sau…? Marginalitatea nu e întotdeauna mediocritate, dar mediocritatea se ițește mereu în centrul atenției, dă din coate, penibilă.

 

Ana Blandiana

Cred că, în general, în lumea modernă (ca și în alte lumi mai vechi) scriitorii sunt marginali.Nu în  sensul că nu pot fi celebri, premiați, sărbătoriți, ci în sensul că sunt plasați excentric față de structurile de putere care determină societatea. Am fost tentată să scriu că asta s-a întâmplat, fără excepție, întotdeauna, dar mi-am adus aminte că în Roma antică se stabilise obiceiul de a dărui la moarte prin testament – pentru a lăsa în urmă un nume bun – o sumă de bani scriitorilor respectați, ceea ce a făcut ca Cicero, de exemplu, să devină un om aproape bogat. Chiar dacă – și evident asta era situația – era vorba mai curând de snobism decât de pasiune literară, obiceiul dovedea respectul de care se bucura cultura în conștiința publică. Când o idee ajunge până la nivelul monden al unei societăți devine caracteristică pentru acea societate, iar snobismul funcționează ca o hârtie de turnensol. (Încercați să vă imaginați un asemenea obicei în societatea de azi și veți vedea că nu veți reuși.)

Deci, ca să revin la tema noastră, digitalizarea nu este motivul ci , cel mult, cadrul și condiția marginalizării. Mi se va răspunde că e o condiție agravantă prin diminuarea apetitului pentru lectură pe care îl produce și prin nenumăratele ispite pe care le aduce să concureze literatura. Dar nu cumva explicația nivelului tot mai scăzut al interesului pentru lectură la tineri nu se ascunde în tainele computerului, ci în cele ale programei școlare?

Principiile educației care înlocuiesc cultura (din care literatura este o parte) cu tehnica (din care digitalizarea este o parte) sunt responsabile, în bună parte , nu doar de marginalizarea scriitorilor, ci și de lipsa de orizont intelectual al societății în ansamblul ei. Digitalizarea nu e decât un instrument.

Cum este și, mai ales, cum va fi omul care folosește instrumentul este întrebarea. Și abia de aici începe adevărata discuție despre locul pe care pot sau nu să îl ocupe poeții în noua lume digitalizată. Să nu uităm însă că, o dată cu poeții, este pusă în discuție chiar esența unei umanități care și-a conservat sufletul în poeme. O umanitate care va continua să fie ea însăși într-o lume, digitalizată sau nu, doar atâta timp cât poeții ei, oricât de marginalizați, vor continua să o exprime.

Iertați-mi patetismul, dar îmi vine să mă întreb: Ce făceau poeții Atlantidei înainte de scufundare?

Anca Hațiegan

Cred că, în lumea digitală, scriitorul concurează cu mult mai mulți oameni pentru atenția publicului decât în epoca predigitală, căci acum oricine deține un telefon, o tabletă sau un computer conectat la internet se poate adresa în scris (și nu numai) unui public foarte larg. Dar acest fapt nu îl condamnă pe scriitor, din start, la marginalitate. Sunt multe alte elemente la mijloc care pot să îi determine poziția în societate: educația și cultura publicului, tipul de literatură pe care o scrie, limba în care scrie, prestigiul (literaturii) țării sale, puterea industriei editoriale din spațiul său de proveniență, promovarea de care are parte scriitorul și capacitatea și disponibilitatea sa de a se autopromova, importanța pe care autoritățile locale și naționale o acordă scriitorului ș.a.

Andrei Doșa

Anul trecut am ţinut un workshop de poezie la invitaţia celor de la Revista de povestiri. Tema discuţiei a fost impactul tehnologiei asupra poeziei, mai precis poezia digitală. În timp ce îmi extrăgeam ideile pentru atelier din cărţile lui Eduardo Kac, James O’Sullivan şi Loss Pequeño Glazier, mi-am dat seama că poezia digitală/ new media şi-a trăit epoca de aur în ultimul deceniu al secolului trecut, concluzie la care a ajuns şi Robert Coover în anul 2000: „ameninţarea constantă a hypermedia este aceea de a goli de substanţă arta exprimată prin litere, de a fi redusă la un spectacol de suprafaţă.” Chiar dacă scriitorii şi-ar flexa muşchii şi ar scrie super coduri sau ar proiecta uimitoare poeme reţelare şi programabile, textul va rămâne doar text. Nu interacţiunea cititorului cu textul face textul mai interesant, nu neapărat acest input avangardist în noile media va salva literatura, ci poate tocmai puterea limbajului de a descrie fenomenele lumii digitalizate. Cred că datoria scriitorului de azi nu este aceea de a parazita noile media, ci de a le îngloba în discursul despre fluctuaţiile şi obsesiile conştientului şi inconştientului (individual şi colectiv). De ceva vreme, scriitorul e un marginal reactiv şi îi şade foarte bine aşa.

Alex Ciorogar

Mi se pare că, indiferent de cum ar fi abordată problematica anchetei, suntem nevoiți, totuși, să aducem în discuție nu mai puțin de trei aspecte. În primul rând, anxietățile coagulate în jurul marginalității figurii scripturale reprezintă, cu siguranță, o consecință a terorii barthesiene. Oricât de consistente eforturile gânditorilor, am văzut că, în siajul morții autorului, imaginea scriitorului nu a mai putut fi niciodată pe deplin restaurată. Au existat, desigur, diverse încercări de revitalizare a acesteia (întoarcerea autorului rămâne o sintagmă care a bântuit spectrul anilor nouăzeci, precum și începutul anilor 2000), însă nicio formulă nu pare să fi depășit cu adevărat critica deconstrucției poststructuraliste.

A doua observație vine, așadar, tocmai în prelungirea acestei moșteniri teoretice. Ar fi, bineînțeles, absurd să presupunem, în urma lecțiilor unui Derrida ori chiar Bourdieu, că există, într-adevăr, un centru în funcție de care marginalitatea ar putea fi definită. Dinamica literaturii mondiale și teoria sistemelor-lume nu au făcut decât să infirme existența acestei false dihotomii. Mai mult, dintr-o perspectivă postumană nu se (mai) poate vorbi despre prezența omului (uman) în interiorul unui sistem rețelar. Integritatea subiectului uman e inexistentă fiindcă unitatea se dizolvă în fluiditatea rețelelor tehnologic mediate. Cu toate acestea, aș puncta, faptul că, chiar dacă sub alte forme, funcția-de-autor continuă totuși să existe azi. Motiv pentru care aș propune, în cele ce urmează, un soi de rapidă analiză a raporturilor dintre 1) AUTOR, 2) LUME și 3) DIGITIZARE/DIGITALIZARE.

Discursul critic actual identifică, în siajul Școlii de la Frankfurt, relația subiectului uman cu dezvoltările tehnologice drept una dintre problemele centrale ale teoriei contemporane, o atenție specială fiind rezervată analizelor ce au în vizor efectelor celor din urmă asupra agentului uman. Fie că vorbim despre bio-conservatori, fie că discutăm despre tabăra pesimiștilor, corolariile acestor dezbateri nu pot fi trecute cu vederea în proiectul de cartografiere a auctorialității recente. Chiar dacă absolut toți membrii câmpului literar recunosc importanța conceptului, foarte rar vom găsi actori care să cadă de comun acord asupra definiției, statutului ori funcției de autor. Ține, așadar, de domeniul evidenței faptul că relevanța din ce în ce mai crescută a sferei digitale nu face decât să complice această problematică, fiindcă, într-o eră a capitalismului cognitiv, cunoașterea a devenit principala noastră monedă de schimb. Actualitatea se definește, deci, prin transmisia continuă și instantă a informațiilor, a datelor și a ideilor literare care devin, în acest fel, bunuri planetare.

Chiar dacă observația pare a fi, într-adevăr, deja passée, trebuie spus că, având la dispoziție un terminal și o conexiune ethernet, oricine poate deveni astăzi un autor, publicându-și propriul manuscris în format electronic. Alterând noțiunile de autoritate și influență, auctorialitatea digitală este democratică și, totodată, amatoristică, însă una care reușește să construiască, cred, prin intermediul tacticilor rețelare, noi focare de putere. Funcționând în spațiul interstițial dintre capitalism și cultura liberă a internetului, tehnologiile digitale ajung, așadar, să redefinească însăși ideea de creativitate.

Într-o epocă post-reprezentațională, auctorialitatea digitală aparține unei culturi a remixului și e, deci, colectiv-colaborativă. E, apoi, politică pentru că regândește, examinează și reinterpretează raporturile sociale. Oricât de înrădăcinată în cutumele locale—auctorialitatea digitală are ocazia de a deveni, datorită scurtcircuitării traseelor clasicizate (editurile, revistele, universitățile, librăriile), un element artistic dedicat întregului mapamond. Tehnologiile digitale au invadat, bineînțeles, viața de zi cu zi a scriitorilor, astfel încât transformarea autorului sub influența mediului informațional e absolut naturală. Ceea ce trebuie însă investigat e modul în care auctorialitatea e afectată de această insurecție tehnologică. Autorul se confundă, de pildă, din ce în ce mai mult cu ideea de gamer sau de hacker, trăsătura principală a acestora fiind fluiditatea, multiplicitatea sau calitatea de a fi mereu în devenire. Intenționalitatea însăși a fost transferată dincolo de agentul uman, relocată în mijlocul relațiilor procedurale. Sub presiunea noilor tehnologii, auctorialitatea și-a modificat, astfel, și valorile instituționale. Sistemul a fost înlocuit cu ecosistemul și filologia cu ecologia. Autorul devine, iată, nimic mai mult (sau nimic mai puțin) decât o interfață spectrală, specificitatea funcției auctoriale fiind distribuită în și prin intermediul tehnologiilor rețelare.

Lucrurile se complică și mai mult dacă ne amintim că auctorialitatea digitală ar putea desemna, între altele, suma imaginilor produse de ansamblul mijloacelor tehnologice (reprezentări ale scriitorilor, posturi, imagini, figuri). Cum bine au demonstrat anii șaizeci ai veacului trecut, evoluția teoriei literare rămâne, în continuare, strâns legată de conceptualizările noastre privind problema auctorialității. O altă lecție mai puțin asimilată a aceleiași epoci de aur rămâne, totuși, aceea că, oricând marota auctorialității se vede pusă sub semnul întrebării, câmpul literar pare a fi și el prins în mijlocul unei crize (auto)legitimatoare. Nu e vorba doar de felul în care autorii caută să justifice importanța din ce în ce mai scăzută a literaturii în sfera vastă a producției culturale, ci și de încercările aproape absurde ale acestora de a metaboliza deficiența într-un soi de antidot homeopat. Ba mai mult, m-aș hazarda chiar în a spune că apariția unor noi „mitologii” auctoriale (în sensul lui Barthes) în vocabularul gândirii criticii se dovedește a fi mereu simptomatică pentru starea de congestie generală în care se află discursul metaliterar.

Frica ce pare să planeze asupra anchetei de față vine, cred, din faptul că e ușor de sesizat, totuși, discrepanța dintre presupozițiile lumii literare—faptul că scriitorul exprimă idei originale, unitare și rafinate—și tehnologiile și tehnicile utilizate, unde ar mai trebui adăugate, desigur, sistemele economice și legislative care le regularizează.

Motiv pentru care sunt convins că digitalizarea nu va conduce, în mod automat, la o nouă definiție a auctorialității. Ba chiar dimpotrivă. O nouă definiție a auctorialității va facilita, în schimb, o mai bună integrare a tehnologiilor informaționale în cadrul practicilor scripturale. Felul în care evaluăm poziția scriitorilor în lumea digitală/digitalizată ține și de regimurile de valorizare în care ne plasăm exercițiile interpretative. Fiecare formă de valorificare (sau negare) a literarității reprezintă, în același timp, un comentariu adresat auctorialității. Nu toate formele digitale dizolvă însă practicile tradiționale ale auctorialității. Într-o anumită măsură, blogul, de pildă, conservă vechea idee de auctorialitate. Sfera digitală n-a eliminat, deci, autorul, ci l-a rescris. Auctorialitatea digitală reprezintă, așadar, un proces sau un performance conceptual asumat de diverși agenți ori dispozitive tehnologice.

E adevărat că tehnologiile digitale au condus la o criză a auctorialității. Și asta pentru că, între altele, diletanții și profesioniștii împart acum același spațiu, dar și pentru că nu a fost niciodată mai ușor să reutilizezi textele altcuiva. Dat fiind că distincția dintre public și privat e inexistentă în spațiul digital, problemele pe care noua auctorialitatea le întâlnește s-ar putea să țină, în principal, de domeniul eticului. Pe scurt, ideea e că există o trecere de la un cadru cultural elitist la unul democratic și că această nouă etapă auctorială, specifică secolului XXI, a fost facilitată de tehnologiile digitale (și, mai ales, de Web 2.0).

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.