– Stimate Domnul Emanuel Conțac, s-au înmulțit, prin rezultatele cercetărilor mai recente, lucrurile care se știau despre Coresi? În ce fel, cu ce anume?
– Meșterul Coresi ne-a lăsat o serie de tipărituri românești la care el a contribuit nu doar ca tipograf, ci și ca diortositor (echivalentul „redactorului de carte”, dacă această comparație îmi este permisă). Nu există indicii că diaconul venit de la Târgoviște la Brașov ar fi avut suficient răgaz pentru a traduce el însuși amplele lucrări pe care le-a tipărit. De la magistrala monografie publicată în 1994 de Ion Gheție și Alexandru Mareș (Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română), care urmează direcțiile din cealaltă lucrareclasică a celor doi filologi (Originile scrisului în limba română, 1985), nu mai avem în limba română nicio lucrare de profunzimea și anvergura celor publicate de Gheție și Mareș. Dimpotrivă, asistăm la fenomene surprinzătoare. Dornic să văd care este „stare chestiunii” în domeniul cercetărilor privitoare la opera coresiană, am dat peste volumul„Diaconul Coresi – ctitor de limbă română, misionar al credinței străbune și slujitor devotat al neamului românesc”, apărut în 2017 la Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, sub coordonarea arhiepiscopului Nifon. Titlul deja îmi spunea că ceva nu e tocmai în regulă cu acest volum, dar nimic nu m-a putut pregăti pentru șocul pe care l-am avut când am descoperit că volumul reia cercetări mai vechi (din Cartojan, de exemplu) sau mai noi (Gheție și Mareș) fără a preciza sursele și fără acordul scris al autorilor care sunt în viață.
Dacă facem abstracție de aceste rateuri și ne referim la cercetări punctuale de dată recentă, putem vorbi de noutăți care schimbă radical vechiul consens științific. Cea mai profundă schimbare de perspectivă s-a produs odată cu identificarea a două surse ale primului omiliar coresian (1567), despre care în mod greșit se tot afirmă că ar fi fost tipărit la Brașov (hârtia Cazaniei I este de proveniență clujeană, în vreme ce cărțile tipărite la Brașov folosesc numai hârtie produsă loco). De fapt, una dintre surse a fost sugerată încă din 1936, când N. Sulică a atras atenția asupra similitudinii dintre „Predicile alese” ale lui Juhász Péter Melius (1563) și Tâlcul evangheliilor. Din nefericire, teza lui Sulică a fost contestată de slavistul Pandele Olteanu, care în 1966 scria: „cu ajutorul prof. T. Avram am verificat pagină cu pagină cartea de predici a lui P.J. Meliusz și am constatat că ea nu este originalul Tâlcului evangheliilor” („Postilla de Neagovo în lumina Cazaniei I a diaconului Coresi [cca. 1564]”, în Romanoslavicavol. 13, 1966, p. 106, n. 4). Verificarea făcută de Pandele Olteanu nu a fost fost suficient de atentă, după cum a arătat filologul Levente Nagyîntr-un studiu din 2013, care a scos la iveală cel puțin o predică maghiară tradusă și publicată în Cazania Icoresiană.
Eu însumi am descoperit o altă sursă importantă, care dă peste cap vechiul consens privitor la Tâlcul evangheliilor. În celebra lui carte intitulată Începuturile și biruința scrisului în limba română, Panaitescuvedea înCazania I (pe care o socotea ieșită din tiparnița brașoveană) rezultatul unor negocieri dintre ortodocși și protestanți. În viziunea lui Panaitescu, protestanții dictau o anumită linie teologică (critică față de ortodoxie), iar românii ortodocși încercau să atenueze acest radicalism teologic prin introducerea unor elemente doctrinare ortodoxe răsăritene. Din această înfruntare între comanditari (protestanți) și executanți (românii ortodocși pe care Panaitescu îi socotea stâpânii tipografiei) ar fi rezultatul „un text intermediar cu elemente din amândouă credințele” (Panaitescu, Începuturile, p. 154).Celebrul istoric s-a lăsat luat de valul propriei imaginații, fiindcă toate elementele din reconstrucția propusă de el s-au dovedit greșite. Cititorii care doresc să parcurgă „probatoriul” acestei aserțiuni îl pot găsi în Limba română72.1 (2023), pp. 43–78.
De dragul conciziei, voi prezenta doar câteva argumente. Unul dintre elementele considerate ortodoxe în Cazania I este așa-numitul „elogiu al crucii” din Predica a treia din Post. Anul trecut am recitit omilia și mi-au căzut ochii pe următorul text: „Crucea iaste de doao fealiuri: una, a toți creștinilor depreună, cum zice Pavel kъ Galato(m), 213 [=5:24]: «Carei sânt ai lu Hristos, trupulu ș-au răstignit cu râvnele și cu pohtele.» Altă cruce – care omului usebi cuiș pune Dumnezeu a purta și a păți: au boală, au alte nevoi și greale. Nu grăiaște Hristos să purtăm crucea de lemn ce-au purtat el ș-au murit pre ea, nici grăiaște de crucea făcută de aur sau de argint, ce lesne e a purta fățarnicilor.” Mi-am spus atunci: tipul acesta de argumentație este eminamente reformat, iar densitatea referințelor biblice care urmează trădează un autor care cunoaște Biblia din scoarță în scoarță, la detaliu. M-am întrebat ce ar rezulta dacă aș introduce în Google Books câteva cuvinte-cheie în limba latină care să aproximeze toposul „crucii de două feluri”. Am introdus deci cuvintele „crux duplex Christianorum”, fixând ca interval 1500–1567 și în lista rezultatelor au apărut mai multe lucrări. Una dintre ele era Comentariul la Matei al lui Wolfgang Musculus, tipărit inițial în 1544 și reimprimat în câteva ediții. Verificând contextul citatului am fost uimit să văd că secțiuni ample din comentariul lui Musculus se regăseau și în tipăritura coresiană.
Se vede așadar că imaginația nu este un lucru rău, cu condiția să nu zburde complet liberă pe coclauri. O anumită intuiție se poate dovedi corectă, dacă e supusă unui examen riguros. Am verificat și alte omilii, iar influența lui Musculus asupra lor este dincolo de orice dubiu. Ce nu știm încă este dacă autorul omiliilor (episcopul Gheorghe de Sângeorz sau un alt român reformat) a preluat informațiile direct din ediția latinească sau prin intermediul unei surse maghiare.
Încă și mai interesant este faptul că Musculus este și sursa unui amplu citat din Ioan Hrisostomul („Ioan cu rostul de aur”, cum frumos i se spune în Liturghierul tipărit de Coresi în 1570). Și în acest caz am descoperitcitatul aproape la întâmplare. Citind Omilia a 14-a din Tâlc(în transcrierea lui V. Drimba), am fost nedumerit de o afirmație care, judecată teologic, este o erezie: „Nu poate sufletul <a se> despărți de la trup.” În aceeași ediție textul continuă anapoda: „Întru acest ținut budușlui că sufletele derepților sânt în mâna lu Dumnezeu, iară ale păcătoșilor suflete, după ieșit așa și se duc, cum și Lazar și cel om bogat, cumu se adevărează la Luca, 83” (Tâlcul evangheliilor, Editura Academiei Române, 1998, p. 75). Intrigat că celebrul predicator răsăritean ar fi putut susține o asemenea enormitate, am căutat textul grecesc al Omiliei 29 și m-am dumirit ce spune de fapt Ioan Hrisostomul: „Nu este cu putință ca sufletul, despărțit de trup, să mai rătăcească aici [pe pământ], căci sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu. (…) Sufletele păcătoșilor sunt duse îndată de aici. Faptul este limpede din pilda despre Lazăr și despre bogat. Și în altă parte Hristos zice: «Astăzi vor cere sufletul tău de la tine» [Lc. 12:20]”. Verificând și comentariul lui Musculus, am găsit forma latinească a citatului patristic: „Non potest, inquit, anima à corpore separata in his regionibus errare. Iustorum animae in manu Dei sunt. Peccatorum uerò post hunc exitum continuò abducuntur, quod in Lazaro et diuite planum efficitur. Sed alibi quoque Dominus ait: Hodie animam tuam abs te repetent.” (In Evang Matthaevm commentarii tribvs tomis digesti,1544, p. 207). Ce spune predicatorul răsăritean, citat de Wolfgang Musculus și preluat apoi de autorul transilvănean, este că sufletul, odată despărțit de trup, nu mai poate „budușlui” (rătăci, pribegi) printre cei vii, ci se duce în prezența lui Dumnezeu sau în locul de așteptare a judecății.
Poate vă întrebați de ce îl interesează pe Musculus acest pasaj din Ioan Gură de Aur. Îl interesează fiindcă reformatorul atacă o concepție pe care o consideră superstițioasă, anume ideea că există locuri bântuite de sufletele celor morți. În schimb, autorul transilvănean care l-a citit pe Musculus se folosește de pasajul patristic pentru a combate cultul morților și practica „sărăcustelor”: „Dară, creștine, iaste minciună carei au învățat să păzească omul mortul său după noao zile și la doaozeci de zile și la patruzeci și la anul. Minciună e și aceaia carei zic că pot folosi după moarte sufletelor, că nu se schimbă locul după ceastă viiață, ce iaste scornit pentru lăcomia cărtularilor.”
Citatul pe care l-am identificat recent nu este singurul element patristic care pătrunde în tipăritura românească prin intermediul unei surse occidentale. Este deci remarcabil că la 1567 un predicator român avea acces la comentarii biblice foarte erudite, despre care știm că au circulat în spațiul transilvănean, fiindcă le găsim în colecțiile de carte veche ale celor mai importante biblioteci din România.
Cum ați situa contribuția lui Coresi la dezvoltarea culturii române și de ce?
Coresi este o figură singulară în peisajul cultural și religios al sec. XVI fiindcă tipărește, alături de ucenicii săi, unsprezece cărți românești, colaborând fie cu primarii Brașovului, fie cu episcopii calvini Gheorghe de Sângeordz și Pavel Tordași. Știm că traduceri biblice sau parabiblice românești au circulat și înainte de 1560, anul primei cărți coresiene românești (Întrebare creștinească), fiindcă tipăriturile lui Coresi păstrează mai multe straturi de limbă care dovedesc că textele folosite proveneau din altă zonă decât Muntenia. În mod remarcabil, diaconul pune în circulație un topos protestant important: necesitatea de a transforma limba vernaculară în limbă de cult. Acest pas înnoitor nu se putea face decât în Transilvania, prin urmare în epilogul Tetraevanghelului (1561) îl găsim pe „județul” Johannes Benkner declarând următoarele: „Eu, jupânul Hanăș Beagner den Brașov, am avut jelanie pentru sfentele cărți creștinești Tetroevanghel. Și am scris [=publicat] aceaste sfente cărți de învățătură să fie popilor rumânești, să înțeleagă, să înveațe rumânii cine-s creștini, cum grăiaște și Sfântul Pavel apostol către corinteani, 14 capete: „«În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât zece mie de cuvinte neînțelease, în limbă striină»”. Abia după aceste informații care îl identifică pe editor urmează prezentarea rolului jucat de Coresi: „Și cu zisa jupânului Haneș Beagner, scris-am eu, diiacon Coresi ot Târgoviște și Tudor diiac”.
Aceste cărți nu sunt accidente, ci fac parte dintr-un proiect de înnoire culturală și spirituală. Bunăoară, în epilogul primei Cazanii, Coresi spune mai întâi că „am scris cum am putut Treteevanghelul și Praxiul rumâneaște” (adică cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor și epistolele, deci aproape tot NT). Ulterior, continuă diaconul, „am văzut jelanie a mulți preuți de tâlcul evangheliilor, […] am aflat aceaste tâlcure ale evangheliilor pre dumineci prespre an”, care „mie tare plăcură”, „și am scris cu tipariul voao, frați rumânilor, să fie pre învățătură”.
În ce fel ne plasează lucrările patronate de Coresi pe harta tiparului religios european?
Etapa „Coresi”, deși nu este prima (spargerea gheții s-a făcut la Sibiu, cu acel catehism tipărit în 1544, dar pierdut în negura vremii), marchează un pas important: româna se emancipează de sub jugul slavonismului cultural și se prezintă drept mediu de comunicare capabil să exprime genuri literare foarte diferite: discurs catehetic, narațiuni biblice (Evangheliile, Faptele Apostolilor), discurs epistolar (Apostolul), poezie (Psaltirea, tipărită de trei ori), comentarii biblice și discursuri omiletice (Cazaniile) text liturgic (Molitvenic, Liturghier) și legislație bisericească (Pravila). De altfel, eforturile de a tălmăci Vechiul Testament în limba română continuă în anii următori. În 1581 apare ultima carte românească a lui Coresi (Cazania II), dar în anul următor vede lumina tiparului Palia de la Orăștie, cuprinzând primele două cărți din Vechiul Testament. Editorul acestui text este același Pavel Tordași („piscopul românilor în Ardeal”), pentru care Coresi tipărise Liturghierul și Psaltirea în 1570.
Știm astăzi că tirajele cărților coresiene erau modeste (300–400 de exemplare) și că difuzarea lor s-a făcut mai cu seamă în Ardeal. Dar disponibilitatea lui Coresi de a se stabili la Brașov (cetate săsească) și de a lucra pentru comanditari din alt spațiul cultural și religios face din diaconul târgoviștean ceea ce aș numi, cu un racursi șugubăț, „primul român care a aderat la Uniunea Europeană”. Prin comparație, în Moldova tiparul ajunge mult mai târziu. Mitropolitul Varlaam va edita prima carte românească abia în 1643, mai cu seamă pentru a stăvili asaltul calvinismului asupra ortodoxiei. De altfel, în Moldova traducerea liturghiei se va face abia odată cu Dosoftei, în 1679 („să-nțăliagă toți spăseniia lui Dumnedzău cu întreg înțăles”). Acest topos se întâlnește deja în prima cazanie coresiană (1567), deci cu peste un secol înainte de Dosoftei: „Ce folosu e lor deaca popa grăiaște în limbă striină, rumânilor sârbeaște, de nu înțeleg, sau pre altă limbă ce nu vor înțeleage ascultătorii?” O găsim și în „polojenia” (prefața) Molitvenicului: „Rumâneaște am scris acest molitevnic cum să înțeleagă popa ce zice însuși și oamenii ce ascultă, că alte limbi înțeleg”. „Frații miei popi, cu bun înțeles și mare frică și cinste pomeniți numele Domnului; nu boscorodiți, că va bate voi Domnul.” Românii protestanți pentru care se tipărea Cazania și Molitvenicul considerau că a ține slujba în slavonă, limbă necunoscută de enoriași, înseamnă a-l „mânia pe Dumnezeu” și a batjocori „creștinătatea proastă” (creștinii simpli).
Cum găsiți limba folosită de Coresi în traducerile pe care le-a publicat: inteligibilă pentru omul sec. al XXI-lea?
Pentru cei care iubesc textele vechi, cărțile tipărite de Coresi au un farmec special. Desigur, o parte a vocabularului coresian nu se mai folosește azi. De exemplu, în relatarea nașterii Domnului se spune că Iosif, logodnicul Mariei, nu voia „să o oblicească”, adică să o expună oprobriului public. Magii care vin la Isus cu daruri sunt numiți „vâlfe / vâlhe”. Mântuitorul îi alungă pe vânzători din Templu, reproșându-le că au făcut din Casa lui Dumnezeu „vârtop de tâlhari” („peșteră de tâlhari”).
Fiindcă influența slavonei se resimte încă foarte puternic, „liubovul” încă nu a ieșit din uz, prin urmare găsim îndemnuri precum „fiți întru liubovul meu” (In. 15:9), adică „rămâneți în dragostea mea”. În paralel se folosește și termenul „dragoste”: „Înțeleage-vor toți că ai miei ucenici sînteți, de veți avea dragoste între voi”. Întâlnim și termeni precum „preaiubire”, un calc după slavonă, care corespunde noțiunii de „adulter” (sau „preacurvie” în limbajul versiunilor mai vechi).
Tot în chip de caveat lector! trebuie precizat că textele coresiene sunt înțesate de „prieteni falși”. „Pelița” este „trup”, deci afirmația că Hristos s-a „împelițat” înseamnă că „s-a întrupat”. „Prost” este conotat pozitiv și are înțelesul de „simplu”. A dărui „prosteaște” înseamnă a dărui „în mod simplu, dezinteresat” (fără motivații sau calcule meschine). A fi „mișel” nu este un lucru rău, căci și Hristos „au îmblat ca un om mișel”, adică a trăit ca un om sărac. „Codrul” nu este pădure, ci „munte”: „Să aveți [=dacă aveți] credință cât un grăunțu de muștariu, zicere-ați codrului acestui…” „Untul” este de fapt „ulei”, deci despre fecioarele neînțelepte din Matei 25 se spune că „nebunele-ș luară lumânările lor și nu luară cu iale unt.” „Lumânările” sunt în realitate „candele”, iar „ginerele” așteptat este de fapt „mirele”. Termenul „scârbit” (sau „oscârbit”) nu înseamnă „dezgustat”, cum am fi tentați să credem, ci „întristat” (Irod e „scârbit” când Salome, fiica Irodiadei, îi cere „în blid, capul lui Ioann Botezătoriul”). Dar „scârbă” poate însemna și „necaz” („fi-va atunce scârbă mare, cum n-au fost de începutul lumiei”).
Fiindcă în română nu avem încă „templu” pentru a face referire la lăcașul de cult din Ierusalim, vom întâlni doar „besearecă”. „Podoaba beseareciei sparse-se în doao” înseamnă „catapeteasma Templului s-a despicat în două”. Merită precizat că termenul „besearecă” ajunge să traducă (prin intermediar slavon), atât gr. ekkēlesía „adunare” („zidi-voiu Beseareca mea și ușa iadului nu învince ei”), cât și gr. naós „templu”.
Textul biblic are uneori o coloratură „locală”. De ziua lui, Irod petrece „cu voivozii lui și cu boiarii”, iar bogatul din Luca 15 are un „pârcălab” (ispravnic, administrator) căruia îi cere socoteală. Între plantele din care dau evreii zeciuială se numără și „pătrânjeiul”.
În ce măsură sunteți implicat în explorările privindu-l pe Coresi și care credeți că sunt punctele în care mai pot surveni noutăți în cercetarea activității lui?
În cursul acestui an mă voi concentra pe identificarea surselor folosite de autorul primei Cazanii coresiene, care a fost multă vreme nu doar Cenușăreasa filologiei românești, ci și un adevărat skándalon (în sens biblic) pentru toți cei care au scris despre ea. Mi se pare incredibil că această colecție de predici, care este mult mai savuroasă decât Cazania II (o scriere mai amplă, dar altminteri foarte „cuminte” sub raport retoric și teologic), nu a beneficiat de o ediție decât în 1998, volumul fiind în prezent imposibil de găsit pe piață. Am citit și recitit Tâlcul evangheliilor până când i-am deprins codul lexical și idiosincraziile sintactice, între care și condiționalul optativ perfect, care se construiește cu verbul „a vrea”. De pildă, „cei sfinți împelițați ară fi putredit, că aceaia e năravul trupului să putredească, de nu i-au vrut unge cu mir scump [dacă nu i-ar fi uns cu mir]; că mirul nu cură den trupul oamenilor, cum zic unii.” În orice caz, după cercetarea atentă a Cazaniei I în lumina surselor descoperite recent vom avea o imagine complet diferită asupra acestei cărți.