În urmă cu aproape șase decenii, balică fiind eu, adică studentă în anul întâi, ieșeam din Librăria Universității în colțul de stradă unde, zicea un jurnalist interbelic, se întâlneau mereu „filosofii ageri ai răspântiilor”. Colega cu care eram mi-a șoptit: „Îl vezi pe domnul ăla de acolo? E Constantin Cubleșan!” Eu am mimat o uimire copleșită de admirație: „Chiar?!” Habar nu aveam cine o domnul cu pricina. Dar aveam să aflu în scurt timp și să-l cunosc ca pe un prieten de nădejde de-a lungul ipostazelor lui succesive. Cu o privire atentă la cele din jur, Constantin Cubleșan a jucat pe scene importante ale vieţii culturale clujene – redactor la Studioul de Radio Cluj, redactor la Tribuna („Cei mai frumoşi ani ai mei […] ani în care m-am format, m-am afirmat. Ani de muncă redacţională intensă, de cunoaştere a lumii scriitoriceşti”), redactor-şef al Editurii Dacia în perioada ei de glorie, director al Teatrului Naţional clujean, redactor-şef adjunct al revistei Steaua, dar şi profesor la Universitatea din Alba Iulia și președinte al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor. L-am urmărit și pe scriitorul Constantin Cubleșan. De la debutul editorial din 1968 cu volumul SF Nepăsătoarele stele și până astăzi, a urmat o traiectorie scriitoricească egală cu sine, respectată cu conştiinciozitate şi dreaptă măsură, indiferent că e vorba de proza scurtă, de romane, de proza S.F. ori de cea pentru copii, de teatru sau de comentariul asupra fenomenului literar sau dramatic, de poezie, de memorii. Reţineam altă dată două dintre enunţurile romanului Un anotimp pentru fiecare drept leit-motiv al literaturii pe care o practică autorul: „Nimic pe lume nu poate fi mai minunat decât să trăieşti o viaţă de om” şi „Dacă eşti om, apoi poate să fie ce-o fi în lume, că toate se iartă cu vremea şi numai asta rămâne, omenia, care e mai de cinste decât orice altceva”. Tradiţia ardelenească, acea lege morală care determină perspectiva naratorului, este prezentă în fiecare carte şi decide asupra staturii etice, civice, umane a personajelor. Calitatea esenţială a scrisului său este, de altminteri, fidelitatea cu care citeşte omeneşte textul unei epoci, circumscriind o idee pe care am găsit-o enunţată răspicat în una dintre piesele sale: „Noi trebuie să fim cinstiţi faţă de noi înşine şi să căutăm să ne respectăm mereu propria noastră conştiinţă”.
Ne aflăm în faţa unui autor pentru care nu cuvântul e neapărat cel mai de preţ (asta și fiindcă ele, cuvintele, i se supun mereu), ci întâmplarea oglindită fidel și conştiincios pentru a reproduce „viaţa de om” în calma ei nimicnicie. Nu e vorba nicidecum de înregistrarea albă a cotidianului cu o pedanterie aberând conture, iar tradiţionalismul e și el doar aparent, în sensul că ceremonialul povestirii e sumar, dimensiunea mitică e absentă ori deghizată, iar construcţia – subminată anume de o receptare calmă, tihnită a existenţei. Povesteşte pe îndelete, cu o lentoare de „nemuritor” orice întâmplare cu oameni. Prozele sale acordă credit nelimitat „omeniei” pure şi simple. Cineva caracteriza realismul lui Simenon ca pe unul bucurându-se de meschinăria existenţelor, găsind o plăcere şi un scop în a spune oamenilor: „Sunteţi mărunţi! Rămâneţi aşa!”. Susţinând, cu alte cuvinte, un program ne-revoluţionar, gata la o înţelegere anchilozantă a cenuşiului existenţial. S-ar putea bănui, însă, şi o cantitate de intenţie, bine disimulată. Şi atunci, o asemenea proză – cum e şi cea a lui Constantin Cubleşan – ar deveni subtextual revoluţionară. Ea nu cere omului să se schimbe, dar îi arată cu atâta blândă osârdie micimea, încât „sabotarea” funcţionează indirect. „Omenia” e o falsă consolare, „iertarea” iluzorie, „temele provinciale” îşi pierd patriarhalitatea, se încarcă tragic, frizează absurdul. O asemenea lectură schimbă semnul întregii ecuaţii, acordând prozei lui Constantin Cubleşan dreptul la o adâncimeprofitabilă pentru autor şi cititor, deopotrivă.
O parte însemnată a operei lui o constituie cărțile despre cărțile despre Eminescu. Teodor Vârgolici remarcă şi aplaudă, pe bună dreptate, pasiunea, discreţia şi sobrietatea, consecvenţa pilduitoare şi deplina competenţă cu care urmăreşte şi consemnează, atent, criticul clujean volumele dedicate lui Eminescuîn ultimele decenii. Comentariile lui Constantin Cubleşan, veritabilă bibliografie-detaliat-analitică, aş zice, au umplut, încetul cu încetul, o bibliotecă întreagă.Cum am mai spus și altă dată, Constantin Cubleşan are toate şansele să fie reţinut/recunoscut mai ales drept cel-care-a-citit, ani în şir, în locul nostru/pentru noi, cu răbdare şi răspundere grav şi discret asumată, tot ce s-a scris despre Eminescu. Cărţile lui despre receptarea critică a moştenirii eminesciene au, în plus, răbdare. Ele aşteaptă, înţelepte şi cu siguranţa pe care ţi-o dă lucrul temeinic făcut, atenuarea umorilor negre zilei. Căci, dincolo de scandalul de suprafaţă stârnit periodic în jurul lui Eminescu (şi nu doar al lui!), au existat mereu re-cititori atenţi şi sobri, care au cântărit fiecare rând din zestrea culturală cu instrumente adecvate capabile să ţină balanţa în echilibrul ei firesc. Re-cititori pe care Cititorul-de-serviciu i-a consemnat în cronica sa, ca să nu se uite făcutele.
L-am numit cu alt prilej critic povestitor, cu gândul la cărțile despre Pavel Dan, Rebreanu, Blaga, Urmuz, Cioran ori D.R. Popescu.În Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane,de pildă, frumuseţea cărţii decurge din mai multele straturi şi atitudini pe care le imbrică într-o excelentă mărturie despre viaţă şi literatură. Comentariul critic este însă nu întrerupt, ci potenţat de frecvente şi savuroase trimiteri la epocă fie prin recurs la depoziţiile lui D.R. din eseuri şi publicistică, fie prin recurs la propria fabuloasă memorie. Nu e prima dată când admir exactitatea şi plasticitatea detaliilor prin care C.C. reînvie întâmplări ale trecutului. Este posesorul unei extraordinare arhive, al unei istorii pitoresc-anecdotice, sfătos-echilibrate a vieţii noastre literare. Inventarul critic al operei se petrece în aceeaşi manieră desfăşurată, în care criticul şi memorialistul fac casă bună.
Grăbeşte-te încet (Interviuri; prefaţă de Ilie Rad) e cartea care îl sărbătorea la 75 de ani. Potrivit titlul, spuneam atunci, fiindcă în toate manifestările sale scriitoriceşti punctul de fugă a fost şi rămâne povestirea, cu ritualul ei destins, boieresc, ignorând curgerea timpului şi introducând ritmuri domoale de degustat pe îndelete mărunţişuri cu tâlc ale vieţii. Petru Poantă remarca, pe bună dreptate, „mobilitatea epică” a tuturor cărţilor lui Constantin Cubleşan, indiferent de gen, „relaţia de o intimitate bonomă şi domestică” pe care o întreţine cu Textul, „refuzându-i marile reverii abisale”. Scrisul e o profesiune pe care înţelege s-o ia în serios, conştiincios şi fără derogări de la datorie şi disciplină, căci „Toată chestiunea este de voinţă şi de credinţă. Să vrei să munceşti şi să crezi în ceea ce faci. Mă întrebaţi ce reprezintă aceste cărţi pentru mine? Ce-ar putea să însemne altceva decât însăşi viaţa mea…”.
Deși, de-a lungul anilor, i-am inclus câte un poem în antologiile alcătuite de mine pentru Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, poetul Constantin Cubleșan avea un contur vag în mintea mea. Am scris mereu despre cărțile criticului și istoricului literar, despre publicistica sa, despre proză. Din fișa biobibliografică aflu că are nu mai puțin de zece cărți de poezie. La aniversarea a opt decenii de viață, a ales să iasă în lume cu o antologie de poeme, frumoasă, elegantă. Poemele sale sunt când acuarele încenușate bacovian ori cu discrete sonorizări eminesciene, ba chiar degustând naivități alecsandrine, simple piruete ale peniței, când tablouri cu perspectivă adâncă, mai ales în poemele de călătorie, în care ocazia e transformată în meditație gravă pe teme istorice. Blajin, melancolic, nostalgic, naiv-sentimental, calm-meditativ, poetul e frecventabil, fără îndoială, dar nu pune în umbră cărțile criticului. Antologia aniversară fusese precedată de un volum care adună cronici la cărți de poezie, Poezia de zi și de noapte, dovadă în plus că, deși poemele oferă o lectură plăcută, poetul e surclasat net de cititorul avizat de poezie cu același nume.
Pentru Constantin Cubleșan au avut mereu importanță cărțile sale, dar și ale altora, mersul lumii, vremea și vremurile, relațiile dintre oameni, casa, școala, locul, familia. Cu firea sa calmă, bonomă, cântărește atent, cumpănind totul și răspunzând tuturor, când lucrurile nu merg cum ar trebui să meargă, cu o prefăcută nepăsare, mască a nemulțumirii că nu stă în puterea lui să le schimbe: „n-are nicio importanță”: „Căci, ce suntem, la urma urmei, noi / De nu cumva doar cioburi din sloiul nemuririi / Rostogolite-n viață cu jocuri nebunești / În haosul de sânge clocotitor al firii” (Poate că veșnicia).