Cultura populară a evidențiat în ultimele decenii – referindu-ne la anii de la sfârșitul secolului al XX-lea și cei din veacul următor – o apetență remarcabilă pentru genul biografic. La marile edituri au apărut colecții care regrupau astfel de publicații, iar mediul academic s-a arătat tot mai interesat de poziționarea genului biografic într-o dispută tradițională între literatură și istorie, dar și în ceea ce privește funcțiile acestui gen în cercetarea din diverse discipline sociale. Mai cu seamă gustul publicului, alimentat de inefabila indiscreție vizavi de ceea ce s-a întâmplat în culise, de „istoriile secrete”, indiscreție cultivată în exces de presa tabloidă, precum și de seducția față de modelele de succes au făcut ca genul biografic să prevaleze în opțiunile de lectură ale contemporanilor noștri.
Tot pe tărâmul cărții de istorie – de data aceasta în atingere directă și strictă cu istoria propriu-zisă – a înflorit așa-numitul gen al „istoriilor ilustrate”. Paradigma culturii vizualului, care a pus stăpânire pe cultura populară în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a generat această aplecare în rândurile istoricilor sau ale pasionaților de istorie pentru elaborarea unor istorii ilustrate, în cele mai multe cazuri albume fotografice ordonate tematic sau cronologic. Sunt rare cazurile în care astfel de albume istorice surprind evenimentele pe care le ilustrează printr-o analiză istoriografică propriu-zisă, în care iconografia să nu fie percepută doar ca un adjuvant, ca o simplă ilustrare într-un sens restrâns, ci ca sursă istorică primară, prin intermediul căreia s-a elaborat o narațiune asupra evenimentului. Tocmai de aceea aceste istorii ilustrate au rămas un mod de prezentare a istoriei specific culturii populare. Într-o tot mai mare măsură „gândirea emoțională” tinde să surclaseze raționamentul, retorica actului de comunicare privilegiind imaginile în detrimentul textului.
În unele cazuri au fost elaborate și tipărite o serie de lucrări care reunesc într-o singură formulă editorială cele două curente menționate mai sus: genul biografic și istoria ilustrată. Astfel de cărți de istorie sunt ediții somptuoase și elegante, prilejuind o lectură facilă, rapidă (adaptată ritmului vieții cotidiene contemporane) și atractivă. Un exemplu, în acest sens, îl constituie și recenta apariție editorială a istoricului Teréz Oborni consacrată principilor din Transilvania. Cartea pomenită, apărută în limba maghiară în anul 2023 (ediția a II-a adăugită), a cunoscut traducerea în limba română și publicarea printr-un parteneriat între Arhivele Naționale ale Ungariei (Budapesta), Fundația pentru Școală (Cluj-Napoca) și Palatul Principilor Transilvaniei (Alba Iulia) doi ani mai târziu, în 2025.
Fascinantă și seducătoare la o primă răsfoire, datorită abundenței de ilustrații și a numeroaselor fragmente extrase din sursele istorice primare (cronici, memorii, acte etc.), dar și scopului și obiectivelor afirmate explicit, cartea Terézei Oborni mărturisește o viziune tradiționalistă de prezentare a istoriei Principatului Transilvaniei. Scopul și obiectivul cărții au fost declinate de istoric în următorii termeni: „Paginile acestui volum evocă destinele locuitorilor de odinioară ai Palatului Principilor din Alba Iulia, zilele zbuciumate ale celor ce au domnit în Principatul Transilvaniei de-a lungul secolelor XVI–XVII.” Iar în alt loc consemna, introducând o nuanță semnificativă, obiectivul excursului său: „În prezentul volum, voi încerca să prezint Stimaților Cititori biografiile principilor aflați în fruntea statului independent (1571) până la desființarea acestuia (1690/1691).” Autoarea ne atrage atenția din capul locului că avem în față o istorie dramatizată a Transilvaniei. În prima pagină a introducerii nota, în acest sens: „Veți putea afla evenimentele adesea cutremurătoare ale anilor de început prin intermediul biografiei primului principe al Transilvaniei…”. Tot acolo sublinia, cu privire la biografiile celorlalți principi cuprinși în volum: „Principii Transilvaniei, care urmează să fie prezentați în acest volum, au fost personaje principale pe scena istorică a țării lor, a cărei soartă au împărtășit-o, au trăit și au murit împreună cu supușii lor, mergând înainte pe calea pe care ei înșiși au ales-o.”
Deopotrivă, dramatizarea istoriei Principatului a fost evidențiată de autoare prin expresii precum „situația dificilă a Principatului”, „poverile întregii țări”, „viețile zbuciumate ale conducătorilor” sau „frământările lor omenești”. Aceste afirmații și expresii folosite de Teréz Oborni argumentează cele două etichete întrebuințate în caracterizarea demersului său sau a curentului cultural în care se integrează acest demers. Avem o istorie specifică genului culturii populare, o istorie dramatizată și, prin îmbinarea textului și imaginilor – procedeu care amplifică dramatismul –, o istorie tabloidizată. Observațiile de mai sus nu sunt nici reproșuri, nici obiecții la adresa inițiativei și materializării sale. Mai degrabă salutăm inițiativa istoricului Teréz Oborni. Demersul său încearcă să poziționeze discursul istoriografic în cultura consumerismului dominată de evenimentul dramatic și expresia vizualului. În accepțiunea Terézei Oborni discursul istoriografic a transferat întâlnirea cu publicul contemporan în orizontul unei experiențe emoționale și afective, dar care își conservă atributele clasice: istoria „nu poate fi uitată” și „poartă numeroase învățăminte utile”. Avem exprimată aici o vie convingere în perenitatea conștiinței istorice, care păstrează faptele înaintașilor și le fructifică într-un mod pragmatic.
În altă ordine de idei, chiar riscând o suprainterpretare a demersului istoriografic întreprins de Teréz Oborni, nu ezităm de a evidenția semnificarea în termeni tradiționaliști a istoriei Principatului Transilvaniei propusă de autoare. Este o istorie care consacră o viziune protestantă și anti-habsburgică, o viziune specifică unui anumit curent din scrisul istoric național maghiar, familiar partidei naționale și liberalismului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și cel care i-a succedat, o istorie dominată de ideologia „curuților” (partida anti-habsburgică, continuatoarea opțiunilor protestante din secolul al XVII-lea). Prin utilizarea termenilor de „soartă” și „destin” în recuperarea biografiilor principilor transilvani autoarea se asociază viziunii protestante, o viziune cultivată, în fapt, de domniile lor în Principat. Semnificația lor protestantă se amplifică dacă asociem acești termeni cu caracterizarea Principatului ca stat „independent”. Independența Principatului Transilvania s-a încheiat, în opinia autoarei, odată cu cucerirea habsburgică din ultimele două decenii ale veacului al XVII-lea. Cucerirea habsburgică „a desființat statul independent”. Sub acest aspect, exprimarea autoarei (sau traducerea!) seamănă confuzie: „Istoria statului independent s-a încheiat, respectiv a intrat într-o nouă eră, atunci când, în timpul războaielor antiotomane de recucerire, trupele coaliției creștine au ocupat Transilvania, iar stările ardelene au renunțat la statutul de vasalitate față de Imperiul Otoman…”. Cum se explică statutul de „stat independent” și, în același timp, existența unor relații de vasalitate față de Înalta Poartă? Independența Principatului Transilvania se referă doar la raporturile față de Imperiul Habsburgic? Observăm aici o contradicție in rem: Transilvania nu poate fi în același timp și independentă și vasală. Mai mult, considerăm că folosirea conceptului de independență pentru epoca modernă timpurie reprezintă o forțare interpretativă, o reconstruire istorică prin ochii și mintea ideilor moderne, liberale, ale construcției statului național modern. Teréz Oborni recunoaște implicit, în situația lui Ștefan Báthory, o „dublă vasalitate”, atât față de habsburgi, cât și față de otomani, numindu-l „voievodul și principele Transilvaniei”. Constatăm o încercare de definire a conceptului de independență în sfera practicilor puterii, a modului de „exercitare a puterii”. Spre exemplu, același Ștefan Báthory „a purtat independent discuții cu Poarta, cu voievodatele românești învecinate și a luat decizii de politică externă, dar a și convocat dieta în nume propriu, decizând în problemele de politică internă așa cum a crezut el de cuviință”. În același timp, Ștefan Báthory recunoștea că „m-am supus măriei sale” (sultanului) și oferea explicații lui Maximilian I. Acest joc politic și balans diplomatic pe care principii l-au făcut între turci și habsburgi poate fi recunoscut drept independență? Mai degrabă folosirea termenului de autonomie internă ar caracteriza statutul principatului aflat sub suzeranitatea otomană, în fapt un vocabular politic pe care istoriografia l-a consacrat. Transferul unei viziuni actuale privitoare la exercitarea în plan domestic a puterii asupra statutului politic al țării rămâne o chestiune problematică, de analizat în cercetări istorice viitoare.
În schimb, subliniem meritele majore ale contribuției istoriografice a Terézei Oborni: integrarea discursului istoric cu privire la Principatul Transilvaniei în orizontul culturii populare contemporane, alimentarea interesului publicului față de istorie și cultivarea ethosului transilvanismului în contextul acestei culturi populare.