Sub titlul Comunism Inc. (Editura Humanitas, 2017), Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir îşi împart spaţiul de investigare a trecutului literar recent, povestind noi „istorii despre o lume care a fost”. Nu sunt la prima asociere, căci împreună cu Paul Cernat şi-au mai adus aminte, reflexiv-critic, despre acelaşi univers, trăit la o altă vârstă, iar rezultatele au fost edificatoare pentru ceea ce poate da o conlucrare de spirite afine superior înzestrate. E de spus de la început că şi această cercetare de istorie şi sociologie literară, care este şi una a unor critici şi scriitori de valoare confirmată, atinge cota excelenţei, adăugându-se altor câteva întreprinderi de înaltă ţinută precum cele ale Sandei Cordoş ori Eugen Negrici, dedicate literaturii române sub comunism. În ce-l priveşte, Angelo Mitchievici se opreşte supra „obsedantului deceniu” al stalinismului cultural, cu „realismul socialist” ca metodă de creaţie prescrisă de reţetarul de partid şi consecinţele sale grave asupra creaţiei literare. La rândul său, Ioan Stanomir urmăreşte căile subterane ale „exilului interior” trăit de o seamă de scriitori şi intelectuali cu precădere în perioada de tranziţie răvăşitoare de la o epocă interbelică altfel tulburată, dar menţinându-se totuşi într-o anume „normalitate”, şi anii sovietizării necruţătoare a României. Două etaje, aşadar, ale unei lumi scriitoriceşti şi mai larg intelectuale, – una a suprafeţei vizibile, în care se produce alterarea accelerată a vechilor structuri, cu complicităţi nedemne ale multor scriitori, dar şi cu încercări de replică la sistemul opresiv; alta, a unui soi de rezistenţă tăcută, cu eforturi dramatice şi ele, de a conserva tradiţiile unei gândiri libere, chiar cu acceptarea anonimatului şi a declasării. Este, aceasta din urmă, o atitudine complementară, faţă de ceea ce s-a putut numi „rezistenţa prin cultură”, prin continuarea scrisului literar cu medieri multiple şi compromisuri de etapă, de la lumina zilei. Se face în aceste pagini un act de dreptate ce compensează deficitul de reacţii manifeste ale unor disidenţi şi opozanţi ai regimului comunist, mereu deplâns în ultimii ani, demonstrându-se, pe linia unor documentări precedente (de pildă, cea întreprinsă de Vasile Igna în Subteranele memoriei, 2001), că a existat şi un filon ascuns al gândirii şi creaţiei neînregimentate, fie şi în condiţii de catacombă, care salvează prin câteva embleme onoarea culturii româneşti umilite. Ambele investigaţii converg spre o exigentă „analiză a dinamicii tranziţiei” dintre cele două „istorii”.
Lumini şi umbre: obsedantul deceniu e un titlu foarte potrivit pentru secţiunea scrisă de Angelo Mitchievici. E analizat aici procesul de corupere, pe de o parte, a sistemului literar românesc şi, pe de alta, sunt urmărite eforturile de a exprima, fie şi cu jumătate de gură, adevărurile despre acel moment istoric, în forme omologabile sub raport estetic. Importantă îmi pare aici foarte atenta şi contextualizare socio-literară a procesului prin care se impune la noi ”realismul socialist” de import sovietic în ansamblul acţiunilor de distrugere a vechii societăţi prin drastice măsuri coercitive şi chiar de licihidare a elitelor intelectuale naţionale. „Colonizarea ideologică” e, astfel, ilustrată prin câteva analize de caz, începând cu un prim manifest al „realismului socialist” românesc, propus de Sorin Toma în violentul său text anti-arghezian, Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, din 1948-49, concentrat emblematic al unui întreg proces de anihilare a moşteniri culturale „burgheze”, ucidere în efigie a spiritului creator liber. Sunt foarte bine puse în evidenţă aici „medicalizarea actului critic”, „igienismul ideologic”, asimilarea oricărei iniţiative de individualizare a expresiei literare cu „degenerescenţa” şi „decadenţa” burgheze, conducând spre vehemenţa condamnării scriitorilor nesupuşi şi indezirabili ca „elemente duşmănoase” ce trebuiau eliminate din corpul sănătos al noii societăţi. Expertul în „decadentism” care este Angelo Mitchievici înrămează acest concept în noul context, vorbind despre „refuncţionalizarea sa ca element critic” (ideea va fi dezvoltată şi în legătură cu romanul lui Eugen Barbu – „unul dintre mitografii talentaţi ai regimului comunist” – Facerea lumii, ce are parte de o amplă şi aprofundată analiză, cu sublinierea subordonării viziunii la preceptele stricte de ordin ideologic). „Marea trăncăneală” ocazionată de sărbătorirea centenarului Caragiale, cu falsificările grosolane de perspectivă asupra operei de către criticii proletcultişti, dar şi cu contribuţia unor scriiitori reprezentativi, domesticiţi de noul regim, precum Camil Petrescu, oferă, iarăşi, un teren fertil pentru dezvăluirea dedesubturilor uriaşului angrenaj falisificator. Alte analize de caz, făcute cu aceeaşi sagacitate, privesc opera lui Marin Preda şi Petru Dumitriu, cu sugestia „imposibilităţii unui ţăran revoluţionar”, respectiv a burghezului declasat şi convertit ca „revoluţionar”, cea mai complexă interpretare fiind aceea a romanelor lui D. R. Popescu, în care se descifrează subtil procedeele adesea sofisticate de care uzează şi romancierul comentat, şi alţi scriitori ai „obsedantului deceniu”, pentru a sugera adevărul despre socialismul real, fie şi cu ambiguităţi şi cu jumătăţi de măsură. „Mecanismul ţapului ispăşitor”, al „victimei sacrificiale”, descris de René Girrad, e pus aici în valoare cu un însemnat profit hermeneutic. În fine, probe de ascuţime interpretativă dă criticul în analiza procedeelor de „deconstrucţie ironică” folosite de Ioan Groşan, mai ales în Caravana cinematografică.
Nu mai puţin remarcabilă este secvenţa volumului redactată de Ioan Stanomir, cu ale sale Tablouri dintr-o expoziţie. Tot aşa de bine documentat ca şi confratele său, Ioan Stanomir adaugă detaşării cumva „clinice” a gloselor din prima parte a cărţii o notă de empatie mai pronunţată, ce se va accentua în cele câteva pagini finale de confesiune, în care evocă un moment din istoria familiei sale, mai exact a bunicilor materni, cu adeziuni naţional-ţărăniste, stigmatizaţi şi ei de „litera stacojie” a marginalizării şi excluderii sub regimul comunist. Până la acest acord final, cercetătorul sondează amintitele subterane ale rezistenţei tăcute, identificate în trei direcţii, – ale detenţiei, exilului şi a emigraţiei interne (exilul interior), ca „feţe ale unei lumi pe cale să se constituie”. Primul studiu de caz e aici al Revistei Fundaţiilor Regale, cu înregistrarea analitică a schimbărilor treptate înregistrate de ultima sa perioadă de apariţie, mai ales anul de cotitură 1947, în care i-a fost injectată masiv ideologia stalinistă, fiind lichidate ultimele manifestări de pluralism al opiniilor. Destinul familei Lovinescu (Monica, vărul ei, dramaturgul Horia Lovinescu, care-şi reneagă jalnic lumea în care s-a format, conformându-se noilor reguli de bună purtare ideologică, şi fratele acestuia, Vasile), e scos în relief pe fundalul acestor mutaţii radicale. Tot aici este luat în discuţie „schematismul ideologic al pieselor de partid” scrise de fostul avangardist Aurel Baranga, „canonul sovietic” de la care se revendică Petru Dumitriu în ruşinosul roman Drum fără pulbere şi eseistica sa penibil-conformistă, în contrast cu Toate pânzele sus!, creaţia valoroasă şi de mare succes din 1954, prin care Radu Tudoran „se detaşează de linia realismului socialist pentru a recoloniza teritoriile imaginaţiei”. În „subterană” este revizitat Radu Petrescu, cu al său simbolic „ochean întors”, de diarist refractar înregimentării intelectuale a momentului, este conturat portretul moral al exilului prin Monica Lovinescu ori Pavel Chihaia, fiind evocată în context şi soarta tragică a unei întregi generaţii tinere sacrificate. Figuri de intensă luminozitate intelectuală şi etică fac aici Alice Voinescu, G. C. Cantacuzino şi Nicolae Steinhardt, familia Dinu Pillat, care completează tulburător galeria de „tablouri”. Câteva formule sintetice concentrând rezultatele acestui demers sunt demne de reţinut: între ele, „patriotismul memoriei” la G. M. Cantacuzino, „umanismul creştin-democrat” cu care e calificată Alice Voinescu, „utopia castaliană a lumii clădite din cuvinte” în cercuul lui Radu Petrescu, „firescul subversiv al autonomiei intelectuale” ilustrat de un Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, „învestirea cu sens a sacrificiului şi morţii” la ecumenicul N. Steinhardt… În lumea creaţiei de la suprafaţă, oricât de grav alterată de ideologie, e de spus totuşi că Nicolae Labiş, amintit în câteva rânduri ca element de contrast cu „subterana” rezistenţei intelectuale, a chiar fost, în felul său, „buzduganul unei generaţii”, cum l-a numit Eugen Simion, căci, sub lumina necruţătoare a Istoriei, de care s-a lăsat înşelat o vreme, a încercat, în viaţa scurtă ce i-a fost dată, să-şi caute fiinţa autentică de „spirit al adâncurilorilor”, trăind, cum, spune -„în altă lume decât voi”…
În liniile lor mari, cele dou investigaţii socio-literare întreprinse cu o pasiune lucid supravgeheată de autorii acestei cărţi, oferă nu doar o imagine consistent susţinută documentar despre „lumea care a fost” a comunismului românesc silnic încorporat în organismul naţional, ci şi o sui generis lecţie de morală şi un act de justiţie într-un proces de recuperare a unei istorii ocultate, care e departe de fi încheiat.