[…] A lua Africa drept punct de plecare pentru o investigație privitoare la viitorul Pământului și la destinele tehnologiei prezintă numeroase avantaje. Africa este într-adevăr una dintre regiunile lumii în care vor fi apărut o teorie a vieții, o teorie a vorbirii și o teorie a ontogenezei, al căror potențial nu l-am exploatat suficient. Majoritatea cosmogoniilor africane se bazează într-adevăr pe evoluția și transformările celor patru elemente, care sunt aerul, focul, apa și pământul. Fiecare dintre aceste elemente conține în sine propriile sale desfășurări, propriul său pântece. El este centrul propriei sale mișcări. Dar le conține, de asemenea, potențial, pe toate celelalte. Aerul și focul, pământul și apa nu numai că întrețin relații compensatorii între ele, ci sunt implicate unul în celălalt. Într-o mare măsură, deoarece Unul este Multiplu (sau conține în potență Multiplul), el este generator de substanță. La aceste patru elemente se adaugă spiritele, oamenii, vegetalele, animalele, numerele. Toate aceste elemente sunt înzestrate cu un ritm interior, cu un os propriu. Dar ele sunt „vii” numai pentru că participă la un schimb de energie între ele. Astfel, pentru cei din etnia bambara, de exemplu, Pământul este produsul unui vârtej în mijlocul spațiului, al unei întinderi sau chiar al unei împrăștieri care duce la o spirală. Această mișcare a spiralei în jurul său antrenează, la rândul ei, un proces de transpirație, sudoarea Pământului. Corpul asudat al Pământului emană un fel de materie care poate fi comparată cu murdăria. Departe de a fi o substanță încheiată, aceasta e supusă unui nou început și, de fiecare dată, unui nou ciclu de regenerare [Vezi Solange de Ganay, „Notes sur la théodicée bambara”, Revue de l’histoire des religions, vol. 135, nr. 2, 1949, pp. 187‑213.].
Amestecul elementelor se află, prin urmare, în centrul a ceea ce eu numesc aici ecologie generală. Aceasta presupune mișcare, chiar vârtej. Mișcarea spiralei în jurul ei înseși produce corpul în sudori, corpul umed al Pământului. Acest corp emană murdărie, cu care este amestecată vorbirea. Pentru ca trupul Pământului să se ridice, va fi fost nevoie de cupru, de foc, de soare, de aer, de apă, de lemn, de pietre, de metale, amestecul clocotitor al elementelor, vântul, sămânța, inclusiv lumina și întunericul, ca să nu mai vorbim „căldura care eclozează un ou sau cea care se degajă din putrefacție” [Ibidem, p. 194.]. Acest lucru se datorează faptului că fiecare dintre elementele luate separat este asemănător cu persoana umană, o ființă incompletă, făcută din puțin aer, puțină apă, puțin pământ, puțin foc, puțin din toate soiurile de metale [Germaine Dieterlen, „La personne chez les Bambara”, Journal de Psychologie normale et pathologique, nr. 1, ianuarie-martie 1947, pp. 43‑53.].
Sistemele de clasificare se supun principiului multiplicității – multiplicitate a speciilor, a broaștelor, a insectelor, a șopârlelor, a mamiferelor ucigașe sau a șerpilor. Fiecare categorie a existentului este labilă. Ea se ramifică neîntrerupt în numeroase subcategorii, aflate ele însele într-o perpetuă recompunere. În aceste condiții de variabilitate intensă, ceea ce contează cel mai mult sunt rețelele de relații pe care agenții le țes. Aceste rețele de relații leagă specii eterogene pe care ne străduim de fiecare dată să le aducem împreună și să le asociem. O asemenea asociere se face conform unor coduri aparent fixe, destinate să producă vibrații și rezonanță. În realitate, fie că este vorba de habitat, de hrană, tabuuri sau detalii anatomice, aceste coduri sunt mereu labile. Ele pot fi mobilizate în jocuri combinatorii care sunt de fiecare dată noi.
La dogoni, bunăoară, toate categoriile de ființe și lucruri din univers, și anume astrele, țesuturile, animalele, instituțiile fac obiectul unei clasificări. Vegetalele, raportează Germaine Dieterlen, sunt clasificate în douăzeci și două de „familii” principale, la care trebuie adăugate două familii complementare, adică în final douăzeci și patru [Germaine Dieterlen, „Classification des vegetaux chez les Dogon”, Journal de la Société des Africanistes, vol. 22, 1952, pp. 115‑158.]. Fiecare categorie de ființe sau lucruri, adaugă ea, „se află în corespondență cu toate celelalte, în principiu rang după rang […]. Pe de altă parte, fiecare dintre cele douăzeci și două de familii principale din fiecare categorie este în relație cu una dintre cele douăzeci și două de părți ale corpului uman, el însuși considerat ca un întreg”. „Ansamblul, concluzionează Dieterlen, oferă un sistem coerent de corespondențe cosmo-biologice”, întregul univers proiectându-se, pentru fiecare dintre părțile sale, în ființa umană.
După cum explică Amos Tutuola în Bețivul din tufișuri, aproape totul aici este variație și multiplicitate, inclusiv viața. Nimic nu este niciodată identic cu sine. Dimensiunile, formele externe, structurile interne, mediile variază constant, încorporate cum sunt în procesele interdependente. Viul însuși poate fi recunoscut după variabilitatea și structura sa instabilă, iar această proprietate nu este echivalentul dezordinii sau anarhiei. Dimpotrivă, prin diferențele de ritm, expresie și intensificare se formează țesutul. Iar acesta e susceptibil de recombinări multiple. O astfel de ordine este, prin definiție, plastică. În multe povești mitice, cântece magice sau explicații cosmologice, multiplicitatea și originalitatea, ambiguitatea și singularitatea au prioritate față de identitate, iar evenimentele aleatorii față de orice fixitate și determinism. Povestea are structura unui zar. Actorii își schimbă în mod constant forma și poziția. Metamorfozele, transpozițiile, mutațiile și rearanjamentele sunt norma. Nicio entitate nu este statică. Instabilitatea, combinațiile și recombinările dau naștere de fiecare dată unor entități noi și recompuse. În aceste condiții, orice ordine impusă viului nu poate fi decât artificială. Nu există o structură celulară a viului. El se compune pe baza unui potențial de variabilitate, de elasticitate și de plasticitate care se schimbă mereu. Acest potențial face parte din metabolismul său.
Rezultă că fiecare ființă vie, inclusiv ființele tehnice, are cu siguranță o nișă. Dar aceasta este în mod constant restructurată. Pământul este, din acest punct de vedere, un compus de alcovuri, un mozaic de refugii sau habitate și adăposturi dedicate fiecărei ființe luate una câte una și multitudinii de ființe în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, Pământul este singura entitate care, în frugalitatea și luxurianța sa, face loc tuturor fără deosebire, servește ca loc de habitat minimal pentru totalitatea viului. Modul în care fiecare dintre ființe este primită de Pământ și locuiește pe Pământ și modul în care acesta se îngrijește de necesitățile și nevoile simple ale fiecărei ființe se află la temeiul a ceea ce, urmând miturile și cunoștințele africane, înțeleg eu prin ecologie generală.
Aceasta nu se bazează pe principiul calculului sau pe cel al stăpânirii. În cunoașterea ancestrală africană, omenirea nu se gândește la ea însăși ca proprietară și stăpână care domnește peste Pământ. Nu există o ierarhie între diferitele forme de viață, deoarece orice formă de viață ar trebui, așa cum o arată îndeosebi poveștile, să fie depozitara unei inteligențe specifice. În fond, anumite forme de inteligență o preced pe cea a oamenilor. Chiar dacă există loc pentru evoluție, ea nu este cheia fundamentală a timpului. Istoria nu se desfășoară într-un mod liniar și nu totul este ordonat de-a lungul unei linii de la cel mai simplu la cel mai complex. În realitate, totul este o întrepătrundere de diverse noduri. Dualismele fundamentale se articulează în jurul a ceea ce este deschis și a ceea ce este închis, a ceea ce este vizibil și a ceea ce este invizibil, a vulnerabilității și a durabilității. În fond, marile resorturi ale vieții sunt insondabile, incalculabile și inadecvate, iar în viu există o parte de mister care se află la sursa oricărei proceduri de vrăjire și creație, fie că e vorba de creație poetică sau de gesturi tehnice.
Acestea sunt câteva aspecte a ceea ce eu numesc ecologie generală. În centrul acestei ecologii, cele două activități, și anume modelarea artefactelor (adică fabricarea de unelte și instrumente) și producerea de simboluri și imagini, au provenit întotdeauna din una și aceeași sursă, carnea limbajului. Imaginile și simbolurile, pe de o parte, uneltele și instrumentele, pe de altă parte, au în comun faptul că sunt ustensile ale vieții. De altfel, atât cât ne putem întoarce în istorie, existența umană aici a avut întotdeauna o dimensiune fundamental ecologică. Ecologia era sursa însăși a limbajului și destinația sa finală. Marea diversitate a mediilor sociale și înconjurătoare a răspuns, ca un ecou, marii diversități de ființe. La dogonii vechi, de exemplu, multitudinea de ființe includea oamenii, spiritele, lucrurile și puterile invizibile, sufletele strămoșilor și alte realități asociate vieții, precum căldura focului și a soarelui, furnicile, termitele și păsările, fibrele vegetale, măștile și chiar cuvântul în sine [Vezi Dominique Zahan, La Viande et la Graine, op. cit.].
Toate aceste ființe erau împărțite în mai multe categorii. Dintre acestea, trei în special, și anume ființele umane, ființele imemoriale și cele-ale-nopții și ființele artefactuale produse de tehnică, erau legate între ele prin relații sinergice. Ca și în alte părți ale continentului, fiecare ființă era în sine cauza propriei mișcări. Dar aceeași mișcare putea fi tulburată de o forță externă. Era cazul vorbirii, a cărei valoare nu era egalată decât de pericolul constant pe care ea îl reprezenta pentru fiecare ființă vorbitoare [James Fernandez, Bwiti. An Ethnography of the Religious Imagination in Africa, Princeton, Princeton University Press, 1982.]. Fiecare categorie de ființe era angajată într-o multitudine de acțiuni, simultan. A acționa și a percepe erau inseparabile. A străpunge, a întrevedea și a vedea erau în ele însele moduri de a acționa asupra lumii, cu lumea și prin intermediul lumii [Éric de Rosny, Les Yeux de ma chèvre. Sur les pas des maîtres de la nuit en pays Douala (Cameroun), Paris, Plon, 1981. Vezi și Wyatt MacGaffey, „Complexity, astonishment and power. The visual vocabulary of Kongo Minkisi”, Journal of Southern African Studies, vol. 14, nr. 2, 1988, pp. 188‑203.].
Dacă întrebuințările pe care ființele le dădeau mediilor sociale și înconjurătoare erau, de asemenea, multiple, aceste întrebuințări se supuneau unei funcții primordiale, lupta generală împotriva morții. Mai mult, viața și moartea ființei umane făceau parte din una și aceeași poveste, din una și aceeași intrigă. Miturile originii, riturile și sistemele de gândire erau preocupate de o singură enigmă: introducerea morții în lume, resursele pentru a acționa împotriva ei și pentru a stăvili coruperea și amenințările cu dispariția nu numai a rasei umane, ci a viului în general.
Traducere de Ciprian Mihali