Nu cred că în prezent sunt foarte mulți prozatori în literatura noastră care să aibă un loc bine cimentat. Autori care să aibă o valoare, o formulă și o voce care să fie un fel de mărci înregistrate și al căror traseu viitor să fie, nu stabilit, dar intuibil. Pentru majoritatea autorilor în activitate există aproape inevitabil întrebări recursive – când vor publica următorul volum, ce va fi următorul volum, cum se va lega acesta de titlurile din trecut? Autorii noștri explorează, jonglează, se descoperă, cochetează cu obsesiile și trendurile momentului, într-un mod absolut firesc, atât de necesar, de altfel, unei literaturi sănătoase.
În același timp, nu poți decât să aplauzi artiștii care și-au găsit vadul, care și-au găsit vocea și s-au coagulat, creativ vorbind, în jurul unei zone delimitate. Simona Antonescu este unul dintre acești puțini scriitori valoroși pe care, din perspectivă critică, îi înțelegi deja, chiar dacă înțelegi că opera lor este departe de a fi definită. Simona Antonescu este, prin excelență, romancierul istoric al zilelor noastre. A intrat în acest gen care i se potrivește ca o mănușă și a performat cu o constanță și o calitate care au impus-o, pesemne, atât în conștiința cititorilor, cât și în cea a comentatorilor literari, drept primul autor la care te vei gândi atunci când vei auzi cuvintele „roman istoric românesc”.
Este o performanță care are în spate efort, constanță, meticulozitate și talent. Este evident că Simonei Antonescu îi place să scrie. Este un lucru vizibil nu doar la lectură, ci observând și ritmul aparițiilor: opt romane și câteva proiecte de mai mică anvergură în puțin peste zece ani. Este o disciplină a scriiturii, a conștiinței că scriitorul are de dat permanent lupta cu pagina albă, pe care, în literatura noastră cel puțin, nu o întâlnești foarte des. Scrisul, o știe oricine și-a încercat pana, pixul sau tastatura măcar o dată, este o întreprindere plină de satisfacții, dar una care stoarce autorul, care presupune un efort, o concentrare și o transpunere ce au un preț pe care trebuie să fii dispus să îl plătești constant.
Alt aspect remarcabil este documentarea minuțioasă. Poți să produci romane istorice cu o minimă imersie în contextul epocii abordate, bazându-te pe psihologic, pe metaforic, pe un minimalism modern al descrierii și contextualizării, pe câteva mici repere de context aruncate ca niște ancore care să agațe paginile de parfumul unui anumit timp. S-au scris romane remarcabile în acest mod. Simona Antonescu intră însă în factologicul perioadei pe care o dezgroapă, în detalii de limbaj, de reflexe mărunte ale cotidianului. Nivelul de detaliu pe care îl au lumile sale este remarcabil și fascinant.
În fine, în cazul Simonei Antonescu intuiești că va rămâne în zona romanului istoric, că va produce tablouri nuanțate, că va căuta personaje cu zvâc, că nu va da înapoi în fața niciunui subiect, fie el deja vedetă în alte texte celebre, știi că va alterna romane ample cu unele mai scurte. Și știi deja că romanul care va urma nu va fi, cu siguranță, unul slab.
Coborârea în cetate vine exact pe firul evolutiv al aparițiilor semnate de prozatoare. Este un roman istoric mai scurt decât cel precedent (adică are doar vreo 280 de pagini), este o construcție care mizează pe atmosferă, parfum și multă contextualizare, este un roman care include și figura unuia dintre domnitorii noștri „vedetă” – Mihai Viteazul – și este un roman în care autoarea își antrenează scriitura mai mult decât în precedentele.
În mod normal, în cazul unui roman istoric este destul de ușor să răspunzi la o întrebare clasică: despre ce este vorba în roman? Când, anul trecut, publicam în Steaua un fragment din romanul aflat la acea dată în curs de apariție, eram aproape convins că prozatoarea și-a găsit disponibilitatea pentru a intra puțin în zona de capă și spadă, de aventuri pe fundalul unor mari evenimente istorice. S-a dovedit că acele pagini erau singurele care s-ar putea subscrie genului. Citind anunțul editorial, mi-am zis că este o construcție care se va axa pe figura lui Mihai Viteazul – ei bine, acesta are un rol de fundal. Romanul este despre „junii” din Șcheii Brașovului și despre cum au încercat, cu pierderi grele, să cucerească orașul pentru domnitorul român, dar, mai mult, este despre viața comunității române din Transilvania, dintr-un sat bogat de lângă un mare oraș.
Primele pagini ale romanului îți dau impresia falsă că prozatoarea pregătește un incipit descriptiv lent care să catapulteze narațiunea înspre un climax epic. Realizezi pe la jumătatea cărții că, de fapt, întregul roman nu este decât o introducere într-o lume. Simona Antonescu pune în scenă viața unui sat, cu personaje, povești, munci, tradiții, superstiții, intrigi, destine mai mult sau mai puțin mărunte. Urmând traseele unei familii, prin frații aflați în plină junețe, autoarea intră în riturile de inițiere, în obiceiurile de pețit și de nuntă, în zona de farmece și de munci.
Este o privire cercetătoare care coboară la firul ierbii și explorează văzutul și nevăzutul. Satul este reconstituit în trei dimensiuni: în cea fizică, în care descrierea detaliată pornește de la repere geografice și merge până la detalii despre port sau vocabular; în cea psihologică, în care reacțiile în momente cheie ale vieții personajelor sunt disecate și luminate din varii unghiuri; și, în fine, dintr-o perspectivă metaforico-simbolică. Printr-o subtilă și complexă rețea de aluzii și similitudini, satul din roman devine o proiecție a destinului unei întregi comunități, cea românească din Transilvania, care își așteaptă destinul pe care îl intuiește, dar încă nu știe să îl numească.
Este un roman oarecum atipic pentru Simona Antonescu, cu o pondere foarte mare pusă pe picturalitate. Este un roman aproape static, pe care, odată terminat, îl percepi nu ca pe o curgere, ca un traseu, ci ca pe un mare tablou în care gesturile sunt înghețate. Este un roman pe care mai mult îl vezi decât îl trăiești, fiind prin excelență unul de atmosferă și descriere. Evenimentele mari, traumatizante (romanul acoperă ceva mai mult de un an, din 1599 până în 1600, perioadă marcată de campaniile tumultoase ale lui Mihai Viteazul) sunt exterioare, ele fiind mai mult ecouri care se propagă în roman prin undele implicațiilor lor. Bătăliile sunt departe, prieteniile, iubirile și munca sunt aici, alături.
Coborârea în cetate este ca o sticluță de parfum: ambalajul este frumos, dar contează aromele închise în interior.
Titlul romanului provine de la o sărbătoare celebrată și în zilele noastre și care marchează tentativa junilor de ocupare a Brașovului. Deși aproape de succes, operațiunea războinică s-a soldat cu o înfrângere sângeroasă și cu o serie de pedepse și interdicții. Dar este o traumă pe care comunitatea a receptat-o ca necesară și, în același timp, una care a descătușat un scop, un sens.
Junii erau (și mai sunt și azi, deși acum mai mult în imagine decât în esență) o organizație a feciorilor din Șchei – una aproape paramilitară, am zice astăzi, cu rituri de inițiere, organizare ierarhică, uniformă și buget. O organizație care aștepta să-și descopere sensul, sens care devine aparent atunci când realizează că trebuie să susțină cauza voievodului român. Această tensiune subterană, niciodată trecută în prim-plan, a găsirii unui sens marchează toate personajele. Toți încearcă să își găsească un loc în lume și o menire.
Coborârea în cetate nu este cel mai bun roman al Simonei Antonescu. Este evident că autoarea încearcă să iasă din zona de confort care ar fi rămânerea într-o formulă pe care a șlefuit-o deja și în care excelează. Chiajna din Casa Mușatinilor este un roman excelent, unul de prim rang. Dar, ca autor, înțelegi că nu poți continua să reproduci aceeași structură fără riscul de a te manieriza.
Simona Antonescu, în mod clar, intuiește acest risc și provoacă o deplasare a modului de construcție a textului într-o altă direcție. Dincolo de micile fronde – personajele masculine predominante sau localizarea în Transilvania – ceea ce se schimbă este abordarea. Prozatoarea preferă o structură clasică actualizată, dar cu o dezvoltare laterală. Este un roman al instantaneului, nu al traseului. Un roman meditativ, de degustat pe îndelete.
Intri în lumea romanului așa cum intri într-un bazin cu apă rece: încet, apoi te lași brusc. Cel mai lent și reflexiv roman al prozatoarei nu fuge de cititorii săi tradiționali, ci îi pune în fața unei provocări: descoperirea unei noi fațete a istoriei, a literaturii și a unei autoare care rămâne, cu constanță, printre cei mai relevanți prozatori români contemporani.