Doamnă Ana Blandiana, după tradiționalele urări aniversare, specifice unei zile de 25 martie, vă rog să-mi permiteți să adaug alte felicitări pentru noua dvs. apariție editorială cu un titlu tulburător: Poate poezia salva lumea? – 36 de interviuri cu Ana Blandiana. Prima mirare: de ce 36?
Absolut întâmplător. De altfel, subtitlul aparține editurii, eu nu le numărasem. Este vorba nu de o selecție, ci de o inventariere a interviurilor date în scris în ultimii șapte ani, cărora am reușit să le găsesc, în dezordinea computerului meu, textele (ale întrebărilor și ale răspunsurilor) și coordonatele bibliografice: în ce publicație și în ce țară au apărut.
Aveți o definiție personală a interviului? Poate fi considerat acesta o ipostază esențială care reflectă omul și mai ales scriitoarea Ana Blandiana?
Nu știu dacă am o definiție personală, dar ce e sigur este că obișnuiesc să iau în serios întrebările și să le folosesc ca prilej pentru a mărturisi. Ideea de a le strânge într-un volum mi-a venit în clipa în care am realizat că este vorba de niște portrete cuprinse unul într-altul: ale mele, ale țării, ale lumii. Și asta nu numai, și nu atât pentru că mie îmi face plăcere să analizez cercurile concentrice în mijlocul cărora mă aflu, ci pentru că, vrând să-mi înțeleagă cărțile traduse, intervievatorii (ziariști, critici literari, universitari sau scriitori ei înșiși) insistă asupra condițiilor în care ele au fost scrise sau asupra părerilor mele despre lume, ca să-și facă o părere despre mine.
Interviul vă oferă mai multă sau mai puțină libertate în raport cu poezia și textul literar în general?
Nu este vorba despre libertate, ci despre precizie. Răspunsurile interviului explică, precizează, nuanțează, încearcă să lămurească, să definească termenii pentru a fi înțeleși corect. În cazul poeziei, nu încearcă să risipească misterul, ci, dimpotrivă, să-l contureze și să sugereze felul în care trebuie perceput.
Drept completare, v-aș cita din Câteva precizări preliminare: „Cel mai simplu ar fi să spun că această carte este un portret, cu condiția să nu se uite că liniile sunt determinate în bună măsură de felul în care cade asupra lor lumina epocii, a țării și chiar a lumii” (p. 7). Cât de schimbător poate deveni acest portret?
Nu știu cât de schimbător. Pentru a răspunde ar trebui să compar această carte cu una apărută cu vreo douăzeci de ani în urmă la Editura Dacia (Cine sunt eu?, 2001), cuprinzând interviuri date în țară și vorbind despre literatura, țara și lumea de atunci. Nu cred că poziția mea față de principalele teme estetice sau politice s-a schimbat în mod esențial, dar este clar că opiniile s-au nuanțat și analizele s-au îmbogățit, ideile s-au aprofundat și judecățile au devenit mai ferme, iar atenția mea pentru imaginea care mi se creează în mintea celorlalți este mai mare, nu numai pentru că între timp m-am maturizat, ci mai ales pentru că în țară nu mă reprezentam decât pe mine și eventual pe colegii mei de generație sau de idei, în timp ce în străinătate eram conștientă că, dincolo de portretul meu, se forma portretul țării mele. Lumina mereu schimbată a epocilor și a lumilor diferite, care a căzut asupra mea, nu m-a schimbat decât în măsura în care m-a învățat să compar și să trag concluzii. De altfel, curiozitatea intervievatorilor de azi vine tocmai din această comparare și din egalitatea severității care rezultă din ea.
Vă mai amintiți contextul primului interviu sau din emoțiile acestuia?
Nu-mi amintesc primul interviu, nici când, nici unde, nici cum a fost. Am o memorie ciudat selectivă: nu țin minte decât întâmplările care m-au emoționat dintr-un motiv sau altul, întotdeauna subiectiv. Și probabil nu a fost cazul.
M-am uitat la primul interviu din carte, apoi la al doilea, apoi la restul și am văzut că nu aveți un interviu de dinainte de 1989. De ce această alegere?
În primul rând, nu s-a pus problema să dau în străinătate interviuri înainte de 1989. Nici nu eram destul de cunoscută ca să mi se ceară, nici nu aș fi avut de ce să-mi înrăutățesc și mai mult situația din țara pe care nu voiam s-o părăsesc, pentru a fi citită într-o lume mai mult sau mai puțin indiferentă. De altfel, așa cum am precizat în explicațiile preliminare, interviurile aparțin, cu o singură excepție, doar ultimilor șapte ani, pentru că atunci mi-am schimbat computerul și nu am mai salvat ce fusese înainte. Evident, este vorba doar de interviuri cerute și date în scris, pentru că cele orale – care au reprezentat majoritatea – nu aveam cum să le am înregistrate.
Știu că aveți un volum, Cine sunt eu?, în care sunt reunite interviuri de dinainte de anul 2001. Credeam că acesta va fi o continuare. Să înțeleg că vă recunoașteți mai mult în interviurile de după 2000?
Deosebirea dintre cele două volume este că primul, cel din 2001, strângea interviuri date în țară, în timp ce cel din 2025 cuprinde interviuri din străinătate. Eu sunt mai mult sau mai puțin aceeași, dar lumea la care întrebările și răspunsurile se referă s-a schimbat în sfertul de veac trecut și legătura mea cu cititorii din țară – care cunoșteau situațiile la care mă refer – și cei din străinătate – în fața cărora mă reprezentam nu numai pe mine, ci și România, despre care nu știau nimic – era diferită. Dar, ca să nu eludez întrebarea dvs., mă recunosc și m-am recunoscut întotdeauna în oricare dintre paginile mele, cu excepția celor care au fost deformate de intervenția cenzurii. Iar aceste două cărți sunt apărute după dispariția cenzurii.
Unul dintre primele titluri: Nu eu am ales poezia, ea m-a ales pe mine. Sunteți de acord să ne explicați puțin acest titlu?
Având în vedere că am „făcut” versuri de pe la patru-cinci ani, înainte de a ști să citesc și să scriu, nu se poate spune că am ales poezia, chiar dacă am continuat să scriu versuri de-a lungul întregii vieți. Dacă ea m-a ales pe mine se va vedea sau nu în istoriile literare ale deceniilor următoare.
Altul care mi-a rămas în memorie: Metafora a fost arma poetului împotriva cenzurii. După 1989, după căderea cenzurii, cum se poate explica și căderea de statut a poetului și a scriitorului în general?
Una dintre explicațiile care revine aproape obsesiv în această carte este definirea metaforei (comparație căreia îi lipsește un termen) ca mijloc de transport – în greacă „metafora” înseamnă chiar a transporta – al unor idei spuse pe jumătate, care scăpau în felul acesta cenzurii și măreau exponențial forța legăturii dintre poet și cititorul care devenea în felul acesta colaborator al subversiunii și beneficiar al libertății pe care o găsea în poezie. După 1989 această colaborare nu a mai avut motive să continue, iar alături de literatură a rămas doar subțirele public de elită pe care nu reușise să-l deturneze libertatea consumului și divertismentul.
Toate aceste interviuri arată și respectul, atenția de care vă bucurați din partea presei internaționale. Având în vedere că nu sunt mulți scriitori români care să se bucure de un asemenea prestigiu, dar și după modelul maghiar al câștigătorilor multipli, de ce ați refuzat anul trecut candidatura dvs. la Premiul Nobel?
Nu știu la ce vă referiți. Nu poți să refuzi ceva despre care nu știi dacă există. Candidaturile la Nobel sunt strict secrete, dacă cineva care a propus își face publică opțiunea, o pierde. Poți să afli că cineva te-a propus, dar nu și dacă propunerea a fost acceptată. În acest sens, o declarație a lui Nicolae Manolescu de acum vreo zece ani, care anunța cele cinci sau șase nume pe care le-a propus Uniunea Scriitorilor pentru Premiul Nobel, a fost absurdă sau ironică. Tot ce se discută pe această temă este pură speculație, bazată pe cota scriitorilor în mentalul internațional, nu pe percepția suedeză, mereu surprinzătoare. Faptul că polonezii au cinci Premii Nobel, ungurii două și noi niciunul nu vorbește despre raportul dintre valorile celor trei popoare, ci dintre priceperile și eforturile lor de a-și pune în valoare valorile și chiar dintre noroacele lor.
Ultimul interviu este din 2025, acordat unui ziar italian. Sunteți întrebată ce sens mai are poezia azi și răspundeți: sensul speranței. Atât a mai rămas în Cutia Pandorei? Speranța?
În acest caz speranța are un sens mult mai important și complex decât de obicei. Ceea ce ne ajută poezia să sperăm nu este că vom fi mai fericiți sau mai bogați sau că vom trăi mai mult. Nu este vorba de o speranță la scară umană care să încline raportul dintre dorințe și posibilități. Speranța pe care o reprezintă poezia este una a supraviețuirii în confruntarea și competiția dintre ființele umane și noile entități IA, între ființe și roboți. Pentru că roboții vor putea scrie în curând – și poate chiar pot scrie și acum – versuri mai perfecte formal decât oamenii; vor fi – sau deja sunt – în stare să construiască din cuvinte iambi, trohei, sonete, rondele, epopei, dar nu vor fi în stare să se încăpățâneze să exprime inexprimabilul, să simtă și să creeze misterul suferinței care nu poate fi exprimată în cuvinte. Iar această subțire linie de demarcație între ființe și neființe, între ceea ce este viu și ceea ce este artificial, este chiar definiția speranței.
Care sunt scriitorii români sau străini pe care v-ar plăcea să-i intervievați?
Dintre români, pe Camil Petrescu, dintre străini, pe Camus.
În loc de concluzii, dacă acceptați să parafrazăm titlul: poate cineva salva lumea literară, în contextul invaziei inteligenței artificiale?
Nu lumea literară, ci lumea pur și simplu, umanitatea, trebuie salvată prin cultivarea trăsăturilor umane de dincolo de cuvinte, a trăsăturilor de neexprimat, deci de neimitat: bunătatea, iubirea, empatia, compasiunea.