Îndurerată familie, îndoliată asistență,
Îl conducem astăzi spre o lume crezută mai bună pe profesorul Mircea Muthu, a cărui plecare dintre noi sărăcește dramatic cercul de colegi și prieteni care rotunjea exemplar, cu ani în urmă, colectivul Catedrei de Literatură română, apoi și de Literatură comparată, al Facultății de Filologie, de Litere, din Cluj. Se rărește, iată, numita „generație 60”, care a dat literaturii române câțiva critici și istorici literari ce au știut să profite de răgazul unei relative destinderi ideologice, propunând cercetări de teritorii mai puțin explorate ale scrisului românesc, unghiuri și perspective noi de lectură, cu o libertate de spirit care forța frontierele naționale, deschizându-se spre universal. Cel de care ne despărțim astăzi a fost unul dintre aceștia. A avut, ca orice ardelean, un cult aparte al muncii, voința de a duce, cum spusese Blaga, lucrul început până la capăt, – și lucrurile ce se cuveneau făcute erau încă multe. S-a afirmat, altfel spus, ca un spirit constructiv, gata să se confrunte cu temele și problemele mari ale culturii românești din trecut și contemporane. Într-o epocă de mare dispersie a interesului, altminteri necesar, pentru o varietate de teme de reflecție asupra actualității literare, profesorul Mircea Muthu a fost dintre puținii cercetători ai acelor ani cu vocația sintezei, a studiului academic prin excelență.
Numeroasele sale studii și eseuri critice au fost ale unui istoric literar de înaltă ținută intelectuală, pentru care meditația asupra unui moment sau text particular promitea devreme extinderi și aprofundări fertile. Încă volumul de debut, Orientări critice (1972), anunța o aspirație spre încadrarea atentă a faptului de cultură în rame conceptuale solide, se căutau structuri, geometrii organizatoare ale textelor, deschideri spre orizonturi mai largi, comparatiste, în speță către spațiul balcanic, sud-est european. Foarte curând, un volum ca Literatura română și spiritul est-europeran (1976) avea să concretizeze mai substanțial aceste premise, cu prelungiri semnificative în cartea intitulată expresiv La marginea geometriei, din 1979, și, într-o formulare mai tradițională, Permanențe literare românești din perspectivă comparată (1989). Un titlu ca acesta sugera îndeajuns de limpede superioara încredere în ceea ce faptul cultural poate avea durabil, un fel de clasicitate a viziunii critice. Toate aceste preliminarii și-au găsit, cum era de prevăzut, corolarul în ampla sinteză, publicată în trei volume în anul 2002, Balcanismul literar românesc. Este momentul de vârf al investigațiilor care a legat definitiv numele lui Mircea Muthu de acest domeniu al cercetărilor literare, cu incursiuni în întreg spațiul cultural peninsular și nord-dunărean. Critica a remarcat, de altfel, în legătură cu această cercetare comunicarea fertilă dintre vocația de teoretician a autorului cu talentul unui spirit analitic de mare finețe, ca și capacitatea de relaționare între literaturi diferite, acoperind deopotrivă creația folclorică a regiunii și cea ilustrată de scriitorii săi majori, o perspectivă comparatistă bogată în revelații. Contextualizarea social-istorică a creației culturale din zona Balcanilor și a celei din spațiul nostru se asociază mereu în aceste pagini cu studiul tematist, de antropologie a imaginarului, cu mărci stilistice indicând permanențe și redimensionări în funcție de spiritul locului, cu necesare referințe la autori care au reflectat în timp asupra lor. A fost superlativ apreciată și o altă carte a sa, Alchimia mileniului (1989), alături de Călcâiul lui Delacroix (1996), ambele remarcabile prin subtilele reportări dintre literatură și artele plastice.
Dar Mircea Muthu rămâne un nume de referință și în domeniul esteticii, nu foarte frecventat la noi în ultimii ani. A publicat un substanțial volum de Studii de estetică românească (2005), a reintrodus în circuitul lecturii câteva figuri marcante ale domeniului și, mai ales, a realizat impunătoarea sinteză Estetica sau melcul și cochilia (2021). A scris însă și valoroase eseuri critice despre Paul Zarifopol și Liviu Rebreanu ori Lucian Blaga. Nu e, însă, locul să notăm toate titlurile sub care stau, prin ani, lucrările acestui critic și teoretician literar major, de recunoscută valoare pe plan național și în afara țării. El a onorat superlativ Universitatea clujeană și în importante funcții administrative, ca decan al Facultății de Litere, mai târziu prorector responsabil cu relațiile academice internaționale, dar a reprezentat-o cu cinste și ca lector de română în Franța, între anii 1976–1979.
Nu pot să nu-mi amintesc acum de anii noștri tineri, când Mircea Muthu deținea o rubrică permanentă în revista Echinox, publica, mai rar, și versuri, făcând, așadar, parte dintr-o familie intelectuală prestigioasă, care avea să dea culturii române un număr însemnat de autori de cea mai bună clasă. L-am simțit mereu apropiat, deși nu se manifesta mai niciodată exuberant, păstrând mereu o anumită discreție în relațiile cu cei din jur. A lucrat însă cu o tenacitate admirabilă, învingând multe obstacole, construind solid, fără ostentație spectaculoasă, o operă gândită cumpănit de la început, între linii geometrice ferme, menită să dureze. Și care-i va perpetua amintirea.
Rămas bun, dragă prietene, să te odihnești în marea pace!