Unul dintre cele mai răspândite clișee literare din mediul școlar (și, pe cale de consecință, și din mentalul colectiv național) este cel conform căruia Ilie Moromete, personajul principal al romanului Moromeții de Marin Preda, ar fi un „țăran intelectual”. Atât de adânc înrădăcinat este acest clișeu, încât, nu cu mulți ani în urmă, când la un examen de bacalaureat a fost propus subiectul „Intelectualul în romanul interbelic”, trimițând transparent la cele două romane canonice ale lui Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust –, marea majoritate a elevelor și elevilor a abordat… personajul Moromete, din romanul lui Marin Preda. Mai mult: asociațiile de părinți au solicitat oficial Ministerului Educației să considere romanul Moromeții, apărut, cum se știe, în două volume în 1955 și 1967, drept… interbelic (?!).
Confuzia nu i se datorează, desigur, lui G. Călinescu, care, într-una din demonstrațiile sale paradoxale, afirmase cândva că „țăranul își pune aceleași probleme pe care și le pune și Kant”, ceea ce a alimentat vanitățile pășuniștilor noștri până la cote paroxistice. Criticul voia, însă, să spună cu totul altceva, iar cei care s-au repezit să proclame superioritatea modelului țărănesc (ca și cei care s-au grăbit să-l acuze pe Călinescu de „concesii”) ratează esențialul. Și anume, faptul – îndeajuns explicat, totuși, de autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent – că diferența dintre cele două paradigme, țărănească și intelectuală, nu constă în temele pe care le abordează, ci în modul de abordare. Nu e întru totul exclus ca și pe țăran să îl preocupe, să zicem, tema apriorismului, însă el o rezolvă prin înțelepciunea populară („Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”), nu prin cele 12 categorii pre-existente experienței, formulate de Immanuel Kant.
Iar Marin Preda, oricum, nu a avut o relație comodă cu personalitatea lui G. Călinescu, astfel încât să pornească de la paradoxul acestuia. A comentat negativ, se știe, romanul Scrinul negru, scoțând în evidență (cu acea cruzime a țăranului care omoară animalul bătrân și inutil, din schița Calul) tocmai „acomodările” călinesciene cu ideologia comunistă și deformările pe care le induce în narațiune. Preda nu a fost deloc impresionat, în Scrinul negru, de „șopârlele” lui Călinescu, numeroase și incomode, și nici de șarja groasă, stridentă, în care și-a îmbrăcat concesiile făcute cenzurii. Concesii care rezultau, se știe și asta, dintr-o convorbire față în față cu liderul partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Putem presupune că era la mijloc și o nemulțumire personală: prozatorul avea conștiința propriei valori și nu se putea să nu fi remarcat că, din consensul critic care a consacrat Moromeții, a lipsit tocmai G. Călinescu. După confirmarea lui E. Lovinescu („Are talent! Are talent!”, a exclamat acesta după ce Preda a citit la „Sburătorul” primele sale povestiri), reticența călinesciană probabil că l-a nedumerit. Chiar dacă explicația ei este probabil alta decât neîncrederea lui G. Călinescu în valoarea lui Marin Preda: criticul nu gusta deloc, nici în 1955, nici mai târziu, „desantul” criticilor realist-socialiști instalați oficios la timona lumii literare. Or, tocmai aceștia au fost cei care au salutat apariția primului volum din Moromeții. G. Călinescu nu li se putea ralia lui Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Dumitru Micu și altora, din motive evidente.
Dar se cuvine să reținem numai faptul că Marin Preda nu s-a raliat niciodată viziunii călinesciene în privința romanului și, crezându-se îndreptățit să își afirme propriile convingeri, nu a apelat la G. Călinescu pentru a-și susține viziunea. Nu de un țăran care își pune aceleași probleme ca Immanuel Kant este vorba, nici în Moromeții, nici în clișeul unui „Moromete intelectual”.
Pentru Marin Preda, romanul Moromeții, și în special primul volum, a constituit o încercare dificilă atât înainte de publicare, cât mai ales după. A fost nevoie de un act de iubire, a mărturisit prozatorul (în noaptea de Revelion dintre 1952 și 1953 viitoarea sa soție, Aurora Cornu, a citit fascinată manuscrisul găsit într-un sertar, în loc să petreacă), pentru ca romanul să ajungă la editură. Iar după apariție l-a chinuit împrejurarea că, deși aclamat drept o capodoperă, Moromeții nu reprezenta tipul de proză în care credea cu adevărat. Preda descrie acest roman ca pe un text care „s-a scris singur”, fără mari intervenții ficționale din partea autorului, care n-a făcut decât să obiectiveze un univers autobiografic pre-existent, din care lipsește ceea ce el numea „tema prozatorului”. Cu alte cuvinte, dacă personajul Ilie Moromete a ieșit așa, aceasta nu se datorează intenției autorului de a-l construi astfel.
Chiar dacă nu sunt dispus să îl cred pe Marin Preda pe cuvânt, e limpede totuși că în personalitatea lui Ilie Moromete prozatorul nu a creat, nici intenționat, nici neintenționat, un țăran care să desfidă prejudecata că țăranii nu pot fi intelectuali. La mijloc este o confuzie.
În realitate, Ilie Moromete nu este un „țăran intelectual” tocmai pentru că este un țăran autentic, chiar ultimul țăran. Romanul Moromeții dorește să lichideze o cu totul altă prejudecată, larg răspândită în anii 1950-1960: aceea că literatura română mai poate adăsta confortabil în ruralitate, mult după ce țăranul ca paradigmă antropică a devenit, în Europa, istorie. Preda i-a și mărturisit unui coleg prozator conștiința înapoierii în raport cu proza europeană (în care experiența rurală se încheiase înainte de cel de-al Doilea Război Mondial), spunându-i textual că „Moromeții trebuia să-l fi scris Rebreanu, iar noi să venim după”. Romanul din 1955, chiar dacă nu era momentul cel mai bun pentru o asemenea demonstrație – căci regimul comunist din România proclama „zorii de aur” ai satului românesc, ca urmare a cooperativizării –, anunța finalul categoriei antropice a țăranului în literatură.
În acest context, Ilie Moromete este configurat ca un țăran conservator. Un țăran inteligent, desigur, și care gândește. Dar nu gândește deloc ca un intelectual, ci în cadrele unei tradiții din care iese puțin, cu greu și numai cu prețul unor sacrificii simbolice, fără a ieși vreodată cu adevărat. Nu numai că nu este un intelectual, dar acceptă cu greu faptul că fiii săi nu mai sunt țărani. Semnificativă nu este numai scena „convingerii” lui Moromete să accepte ca Niculaie să meargă la școală. La fel de dur este și momentul în care înțelege că Achim nu se mai întoarce cu oile de la București și că și ceilalți doi fii mai mari, Nilă și Paraschiv, se pregătesc să plece tot în Capitală. Iar pe Niculaie, de fapt, acceptă să-l dea mai departe la școală numai pe jumătate. Când banii se termină, ca urmare a „vârtejului” financiar în care Moromete intră după plecarea lui Achim cu oile, se termină și bunăvoința sa față de fiul cel mic. Niculaie, de altfel, nu devine nici el un intelectual, ci un ins aflat între două lumi: cea țărănească, din care nu face parte ca urmare a unei stranii inaderențe de personalitate, și lumea cea nouă, care după 1948 devine comunistă și în care ideea de intelectualitate are alte conotații. În volumul al doilea al romanului, între Ilie și Niculaie se declanșează un conflict „ideologic” ireductibil, în care țăranul îi reproșează activistului că vrea să distrugă lumea tatălui său, din care provine el însuși, „intelectualul” de tip nou.
Moromete gândește și este un spirit democratic (în limitele paradigmei țărănești), însă nu acceptă deloc ideea de transformare. Îi displac extremele – tentația dintotdeauna a intelectualului – și acționează în cadrul unui cod moral lipsit de originalitate, al țăranului obișnuit. Detestă crima și violența politică, dar nu sesizează violența intrinsecă, nu numai de limbaj, a lumii sale, pe care o practică el însuși. Este tolerant (nu din creștinism) și nu se angajează atunci când este vorba să răstoarne o ordine nedreaptă. Are conștiința răului, însă nu este, vorba lui Marin Preda însuși, un „Tudor Vladimirescu” care să protesteze sau să sufere pentru revolta sa. Are, desigur, vorbele la el și ironia în vârful limbii, fără a trece cu observația morală în zona disocierilor profunde, rămânând în cea a bunului-simț și a unei maliții, nu o dată, exagerate și fără altă pricină decât propria plăcere. Are acces la contemplație și contemplă, vorba lui Călinescu, aceleași aspecte ale personalității umane ca și personajele din proza urbană interbelică. Categoriile cu care operează, totuși, și modul în care contemplă firea umană nu ies din cadrele unui sistem țărănesc.
Marin Preda însuși nu a pretins niciodată că Ilie Moromete ar fi un intelectual, nici măcar între ghilimele. Este o fantasmă a unei critici grăbite, intrată în circuitul didactic și perpetuată cu ajutorul acestuia. Personajul nu poate fi înțeles în afara cadrelor realiste și a codului moral al unei țărănimi, aflate, în roman, în momentul asfințitului, pe scena marii istorii.