Zece elegii de Nicolae Tzone

Zece elegii de Nicolae Tzone

Nicolae Tzone, cunoscutul editor al poeziei tinere din ultimele vreo trei decenii, a publicat până acum câteva cărți masive de versuri somptuos ilustrate, sub titluri hiperbolice precum Nicolae Magnificul (2000) sau Capodopera Maxima(2007),care îi vor fi intimidat pe unii cititori, trezind îndoieliși la câțiva dintre lectorii specializați ai poeziei. Dunărea, kilometrul 540, sub titlul din nou dilatat retoric, „o poveste de viață de moarte de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele”,publicat în 2021, a întreținut această impresie de megalomanie, descurajând apropierea atentă de poemele cuprinsesub copertele astfel inscripționate, cu sutele de pagini dintre ele și, pe deasupra, cu texte de amplă respirație metrică. Eroare gravă de receptare,pe care n-au făcut-o, totuși, câțiva analiștidemni de încredereai acestei lirici, căci amintitele cărți ale poetului și altele presărate în intervalele calendaristice ce le despart contrazic categoric asemenea impresii de suprafață. Recentele Zece elegii (Editura Vinea,2023) se înscriu perfect în marea, aluvionara suită de poeme precedente, dar ocupă, de data asta,doar cincizeci de pagini – fapt care ar trebui să-i apropie pe amintiții cititori reticenți înfața propozițiilor exclamative și a mulțimii de textede subele. De altfel, dacă ar fi fost citit cum se cuvine, ori pur și simplu citit, Nicolae Tzone s-ar fi descoperit ca un poet pentru care, mult mai mult decât superbia afișată, contează orgoliul unui soi de poet generic, autor al „poemului perfect”, capodoperă prin definiție, despre care vorbeșe în nenumărate rânduri, obsedându-l, ca suprem mijloc și formă de viețuire și supraviețuire. În interviul acordat confratelui Robert Șerban, plasat în addenda Elegiilor, îi cere în mod expres să nu i se scrie cu majuscule numele. Literele marisunt rezervate, practic, Poeziei,situată mereu foarte sus, ca mod superior, autentic de existență,și, cum spunea B. Fundoianu, „singura rațiune a ființeide a persevera în ființă”. Iar poetul se exprimă, cu voce tare și hotârâtă, drept slujitor definitiv devotat al ei.

Aceste zece compoziții elegiacerestrâng multnumărul „personajelor” de altădată la câțiva „protagoniști” aduși în texte dinsprebiografia autorului –mama, iubita și mai ales tatăl, alăturați fiului care îi evocă în scrisul său,singurlocde supraviețuire în fața potopului revărsat oniric al Dunării, Mării Negre și al tuturor mărilor– „peste o mie de ape vechi de milenii”. Pe acest fundal eschatologic, subiectul liric aparescufundat într-un somn profund, cu o carte în mâini, cu pagini încă nescrise, de la care tatăl, ajuns în casa fiului „cu mormânt cu tot”, „cu gura lui de pământ/ galben spre negru”, așteaptănoua corabie a lui Noe care este poemul:„fă o arcă fă din cartea cu paginile albe/ pe care oții în brațe de mii de ani/ chiar arca salvatoare”. Aceasta ar fi tocmai cartea de acum – „cartea o corabie cartea arcă [cu] paginile mult mai trainice decât apa potopului nemilos”. Marea temă a cărților lui Nicolae Tzone, aceea a poemului atoate cuprinzător, garant alduratei și al unei vieți de dincolo de vreme, revine, încât elegia se preschimbă din primul momentîntr-un nou elogiu al Poeziei. De data asta, spațiul textual este însămult mai puțin ramificat,imaginarul baroc/suprarealistșienergia înflăcărată producătoare de imagini torențial prezente în pagini s-a potolit – avem de-a face acum cu un fel de variațiuni pe tema neliniștii în fața obsedantei catastrofe universale. Imaginea mamei, a femeii iubite și a tatălui întors dintre morți atrage și simbolul pietrei, alt semn al duratei, ce propune o micro-prospecțiune geologică dezvăluind cercuri stratificate, trecute în „piatra-poem”, osmoză între imaginația poetică și materialitatea indestructibilă a universului. Și aceasta stă sub semnul multiplului, – „piatrapoem” este „în sine un poem cu șapte capete”,dintre care ultimul e unul divin,al lui Iisus însuși, ca suprem argument al supraviețuirii. Și în alte pagini poetul se declară „încurajat de iisus” ca să scriepentru a opri astfel apele amenințătoare, și scrie „pagini de apă pentru limpezirea ființei”, un „nou capitol al bibliei”, „o altă tablă de legi un altfel/ de compendiu fie el și provizoriu despre supraviețuire”. Foarte sugestivă este, înaintând în carte, întrepătrunderea dintre un număr de notații biografice, din copilăria poetului alergând prin apa subțire a Dâmboviței și cealaltă apă –„apapiatră” a poemului –, căci se revine mereu și mereu la materia scrisă, simțită într-o stare de cvasiextaz, cu o voluptate de artist care-și șlefuiește cuinfinită tandrețe materialele, ca în elegia numerotată cu cifra 4: „nu doamne nu se poate ca apa asta de piatră din preajmă/ ca piatra asta de apă din preajmă să nu se spargă/ în pietre și pietricele de apă să nu plece cât mai departe/ poemele ard ca rubinele și se-agață de mine ca strugurii/ de vița de vie din grădina de-acasă de până mai ieri/ iubita mea se-agațăde asemenea de mine la fel de strâns ca poemele/ și mama se-agață de mine și mormântul se cațără peun astfel un ciorchine burdușit cu poeme/ care țin viața în viață și care ne păzesc moartea de moarte”.

În viziunea lui Nicolae Tzone din aceste zece elegii,frontierele dintre materii se șterg, apa devine „apăpiatră”, norii sunt „piatră de nori”, pământul „stâncă de poptop”,care „stă pe apă de potop ca pasărea pe ouă” – e o imagine obsedantă a reînchegării și dăinuirii materiei, deopotrivă primejdioasă, iar apa potopului pretutindeni prezentă, întreține altă obsesia majoră, a primejdieidistrugerii și pustiirii, resimțită dureros în tot ce se întâmplă în lumea de azi. Substanțele elementare integrează însăarmonios cele trei figuri-reper ale discursului elegiac,ce revin în chip de laitmotiv, cu o repetiție de acatist. Este, mi se pare, unul dintre modelele prozodice al cărții, care, prin insistența asupra a doar câteva elemente, reluate în versuri ample, cu un calm de ritual, asigură organicitatea țesutului textual. Fondul elegiac, meditativ-melancolic, rămâne constant, colorând discret discursul liric. Cum spuneam mai sus, exuberanța imagisică, de ecou suprarrealist,s-a domolit, revărsarea de trimiteri livrești din amplele poeme mai vechi a dispărut, poemele își focalizează figurile imaginarului în cele câteva puncte amintite, ce angajează reminiscențe din biografia poetului și a familiei, pe fundalul diluvian care menține tensiunea subterană a viziunii. Dacă e să mai vorbim o dată despre marea „obsesie modelatoare” a ansamblului elegiac, aceasta rămâne cea a Poemului, trecut în emblema simbolică cărții-arcă șielogiat fără reținere la fiecare pagină. Scrierea poeziei este declarată ca fiind totuna cu viața celui care o construiește, dar și cu moartea lui, sugerând o unitate de timp trăit și o deschidere către un orizont trans-temporal: „eu scriu poeme aceasta este chiar viața mea/ și nu de puține orichiar moartea mea”, „respir și scriu poeme și câteodată ca astăzi izbesc fără frică în zidul rigid de piatrănori negri cu fruntea”. Orice inițativă scripturală econsiderată, cu un curaj neoromantic, un început de lume, una în care se poate ivi „un nou șir de oameni” (ca în elegia „dedalică” a lui Nichita Stănescu), dar „o nouă ginte în care oamenii să fie poeme și poemele oameni.”Porumbelul biblic este reconfigurat ca „poemul dumnezeu [care] plutește deasupra potopului” și – atenție! – „poemul dumnezeu seamănă izbitor la chip cu poemul meu”. Orgoliu, iarăși, romantic, de demiurg cere-creează lumea într-un fel de complicitate cu divinul, mai ales cu întruparea sa omenească, a lui Iisus, pe care l-am văzut deja dictând poeme, scrise la alte pagini „în palma lui Iisus”. Ni se spune apoi că „tata mă visează pe mine scriind noua biblie biblia de după potopul potopurilor/ și eu pe puntea corabieicarte scriu într-adevăr noua biblie”. Astfel de formulări trimit cutezător spre ziua dintâi a Genezei, reinterpretă, într-ofrazare de verset biblic, ca Facere a Poemului: „la început a făcut dumnezeu poemul dumnezeu/ și abia după ce a făcut poemul dumnezeu a făcut cerul/ după care s-au făcut toate celelalte fără grabă”…Tot așa, altă propoziție întemeietoare e orientată spre aceeși țintă: „să fie pretutindeni lumina poemuluidumnezeu/ și de îndată lumina poemului dumnezeu și-a făcut loc pretutindeni/ și a mai zis dumnezeu cu o voce de tunet/ să facem om nou după chipul și asemănarea poemuluidumnezeu/ și a văzut dumnezeu că este bună lumina poemuluidumnezeu/ și a făcut dumnezeu bărbat și femeie după chipul său și după chipul poemului dumnezeu”.Și nu doar atât: „dumnezeu a fost surprins de tăria luminii din miezul poemului dumnezeu”. Încă o spusă divină îndrăzneață – „eu sunt cel care sunt” –este apropriată de poetul care, iată, închină imnuri poeziei și „frumuseții perfecte” ce asmilează și transfigurează totul: „frumusețea perfectă este o corabie cu catarge și vele de aur/ și cu punte de aur pe care te urci/ după ce ai murit sau mai degrabă înainte de naștere/ frumusețea perfectă poate fi foarte bine și un ied/ care-ți paște din palmă liniile vieții cu viață cu tot și liniile morții cu moarte cu tot/ frumusețea perfectă este un cerc desenat direct/ pe carnea mea de iisus cerc care arde până la scrum cu mine cu tot”. Nu se putea spune mai multîntru lauda poemului și a celor care îl scriu cu viața și cu moartea lor.(O frază de tonalitate liturgică a înaintașului avangardist Ilarie Voronca, suna așareuzma solemn, cu ani în urmă, această fervoare cvasimistică a identificării dintre poet și poezie –„Luați, mâncați, acesta este trupul și sângele nostru, poemul”. Nicolae Tzone nu a uitat-o).

Asemenea versuri/versete contrazic, evident, noile tendințe de destructurare a sensului, de stagnare pe suprafețe fragmentare și epidermice ale experiențeide viață, într-un discurs liric reîmprospătat de seve spirituale, care pentru cititorul atent nu sunt deloc anacronice. Prin mica sa carte elegiacă, Nicolae Tzoneatinge un remarcabil nivel de esențializare a viziunii sale despre lume și poezie, întoarse fertil spre izvoarele lirismului, spre tiparele fundamentale ale imaginarului universal, marcat profund de Spirit. Poetul ajunge acum la o simplitate a expresiei ce poate fi o piatră de hotar în scrisul său atât dedezănțuit imagistic de până acum. Aceste Zeceelegii, care sunt tot atâtea elogii,sunt de reținutprintre cărțile de poeziecele mai valoroase ale anului editorial 2023.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.