„E de ajuns să-i privim portretele spre a-i descoperi mândria solitară și solemnă: tânăr, vârstnic, acasă, în pădure, pe drum, în căruță, în barcă, cu bastonul, cu undița sau cu pușca, șezând în fotoliu sau pe trunchiuri de copac… El pare mereu singur chiar când e însoțit, cufundat într-o muțenie de sfinx. Izbitoare e puterea lui de abstragere de tot ce-l înconjoară, natură sau om. Figura de divinitate enigmatică a lui Sadoveanu e a unui Budha autohton”.
Cu prilejul aniversării anilor de culme existențială ai criticului Nicolae Manolescu, înscriși omagial pe cornișa Stelei, țin să aduc aminte de luminoasa carte publicată de autor la mijlocul căii sale de viață, în 1976. Aici, analiza atotcuprinzătoare a operei lui Sadoveannu, desfășurată în amplă contextualizare, biografică, literară, inclusiv scriptural europeană – filosofia, universul, arta, povestirile, „de ce nu avem roman”, pseudokynetikos, descrierea Moldovei, utopia cărții, cum enunțau titlurile capitolelor – demonstra, întrucâtva surprinzător pentru cititorul tânăr de-atunci, cum proza lui Sadoveanu urmează „un drum triumfător al livrescului”.
În acest sens, urmăream reparcurgerea, sub ochii noștri, a traseului întins străbătut de scriitor, de la Povestirile debutului la ultimele lucrări, implicit și evidențierea trăsăturilor definitorii ale artei sadoveniene: importanța vocii în protocolul rostirii („această voce placid-amară, pătrunsă de o muzicală sentimentalitate, e substanța din care se modelează totul: evenimente, peisaje, oameni, mișcările și vocile lor. E o lavă, cândva fierbinte, care acum s-a răcit și ne permite să-i citim în accidentele suprafeței o întreagă viață”), temele fundamentale (călătoria, vânătoarea, pescuitul și povestirea), personajele simbolice (călătorii, „nenumărați, de la rătăcitorii singuratici la negustorii de tot felul”, rătăcirea propriu-zisă, chiar teama de rătăcire, transmisă și cititorului prin deruta rătăciților („cine știe unde mergem?, “ne ducem pe locuri pustii!”, cu atmosfera stranie, spațiul misterios închis ermetic, din Mergând spre Hârlău sau Ochi de urs, în fine, celelalte personaje: vânătorul, pescarul și povestitorul).
Prin referirea la elocuție, în imaginarul scriitorului, observată de comentatori, dar „într-o formă oarecum generală”, suntem apropiați și mai mult de coordonata manifestărilor livrescului, cu stăruință asupra unei „predilecții foarte timpurii a lui Sadoveanu și anume aceleia pentru adaptarea unor scrieri străine”. E vorba, ni se spune, de traducerea, încă din 1908-l909, a trei „romane” medievale: Alexandria, Esopia, Genoveva de Brabant, la care se adaugă prelucrarea Varlaam și Ioasaf, 1926, repovestirile unor legende arabe, persane, occidentale în Halima. Aventurile șahului, 1933, Divanul persian, care reia Sindipa, Ostrovul lupilor, cu pilde ale lui Nastratin, în sfârsit Povestirile de la Bradu Strîmb și Fantezii răsăritene, unde „se simt împrumuturile”. Comentând factura acestor cărți, criticul ne previne: „Realitatea din toate aceste exemple se comportă ca un text supus lecturii… în loc să-și dezvăluie un semnificat ultim, unic, se dilată în improbabilul unor semnificanți infiniți… A citi e totuna cu a întreba această infinitate, fără a aștepta un răspuns. Ca și viața, textul e infinit”. Dinaintea unei asemenea neașteptate dezvăluiri, cititorul tânăr, încurcat de exigența neobișnuită a lecturii din Sadoveanu, afla imediat că impedimentul fusese trăit de profesorul însuși, chiar împărtășit într-o memorabilă mărturisire , ca apropiat-adresată unui student, de la începutul acestei sinteze: „Dificultatea, în ce mă privește, a fost de a descoperi un unghi de vedere, de a verifica aptitudinea critică prin supunere la obiect. E poate locul a defini însăși noțiunea de ipoteză critică. Ea e un unghi, nu o temă; și care nu e dat, ci trebuie găsit; o cale de acces, nu o semnificație. M-am referit la o posibilitate (plurală, deschisă, discutabilă a textului), nu la o realitate (singulară, închisă, definitivă) a lui. Nici n-am fost obsedat de o metodă anume, îngăduindu-mi atâta sistem cât încape într-un eseu; metoda de lectură nu există înaintea lecturii, nu vine din afară (din tradiție sau din prejudecată), ci se înfiripă și se consolidează în același timp cu lectura… Visez o carte de critică în care constituirea textului critic să fie simultană cu reconstituirea textului literar…o carte care să fie totodată un studiu și o antologie, familiarizand pe cititori cu o operă și cu explicarea ei”.
Livrescul decide și o separație între scrierile autorului. Așa cum notează criticul, „Lumea și Cartea stau mereu față în față; iar raportul lor constituie preocuparea cea mai profundă a ultimelor opere sadoveniene”. În rândul lor, „Cartea frumoasă triumfă asupra unei Lumi urâte: O temă a literaturii străbate și Creanga de aur, scriere parabolică și Ostrovul lupilor, unde viața imită literatura, luând-o ca model și, în sfârșit Divanul persian care e metafora însăși a literaturii. Consecința acestei preocupări este «livrescul» și el marchează în evoluția artei lui Sadoveanu o «ruptură» între opera tinereții și acelea ale maturității”. În ce-l privește pe scriitor, Sadoveanu bătrân, constată criticul, „se retrage din lume in contemplație” – indicativul refuzului „de a accepta o lume ce se degradează”.
Asupra conotațiilor „utopice” din scrierile senectuții se insistă în capitolul final al eseului. Aici, Ostrovul lupilor apare drept „carte a educației prin cuvânt”, scriitorul fiind încredințat că „omul poate fi salvat de vitregia istoriei prin carte, învățând din ea, lasându-se condus de ea pe marea agitată a tuturor timpurilor”. Este cazul din nou, ne avertizează interpretul, de „o utopie a cărții”, de faptul că „viața trebuie să ia cartea drept model”. Analiza mecanismului povestirilor din Divanul persian accentuează corelativ și asupra sensului tăcerii: „Viața fiind o carte ce trebuie cunoscută și stăpânită prin citire, muțenia (unuia din personaje) lasă individul fără apărare în fața vieții și a morții”. Cele istorisite de personajul-filosof sunt literatură în țesătura lor de „elogiu al cuvântului și al literaturii”. Cât privește „stilul ultimului Sadoveanu”, acesta nu poate fi decât „rafinat-livresc, îndepărtându-se de vorbire și apropiindu-se de scriere. Așadar, o artă a expresiei, înflorită și prețioasă; uniformă și decorativă; cântătoare, cadențată ca în versetele biblice”. În Divanul, „educația a devenit lucrul esențial… Utopie a cărții, se întreabă Criticul, nu înseamnă în definitiv și această viziune superior educativă a literaturii? Cartea constituind acest ultim refugiu și cea mai nobilă expresie a libertății noastre, utopie a cărtii înseamnă credința că arta conservă dincolo de eșecul vieții valorile supreme ale ființei umane… Conținând o experiență în sine nealterabilă, cartea sadoveniană pare a coborî periodic din cerul ei imaginar ca să dea vieții o lecție” .
Editat acum 43 de ani, în 7.900 exemplare, reeditat în BPT, 1993, eseul lui Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia Cărții, veritabil Philobiblon, continuă să ne vorbească și azi, poate cu sporit accent de avertizare în zilele noastre de aprigă incultură, despre dragostea de cărți. Dacă mi-aș permite în cele din urmă o notație personală, aș spune că am avut tot timpul în minte, recitindu-l, revăzându-mi și sublinierile făcute la altă vârstă pe exemplarul princeps, imaginea Bunei Vestiri din 1333, pictată pentru Domul din Siena, unde Simone Martini „îi pune în mâini Mariei o carte”. Mi-am amintit totodată și de cuvintele episcopului Richard de Bury, spuse câțiva ani mai târziu, prin 1365, parcă în prelungirea intenției pictorului sienez – „Toate lucrurile se strică și se deteriorează în timp. Saturn nu încetează să-și devoreze copiii pe care i-a zămislit; toată gloria lumii ar fi îngropată în uitare, dacă Dumnezeu nu i-ar fi înzestrat pe muritori cu remediul caărților”.
În Istoria lecturii(trad. Alexandru Vlad, Nemira, 2011), de unde am desprins citatul, Alberto Manguel descoperă transmiterea acelei idei exprimate demult într-o admirabilă secvență din Cititorul comun (1932) al Virginiei Woolf: „Am visat uneori că atunci când răsar zorii Zilei Judecății de Apoi și marii cuceritori, legislatori și oamenii de stat vin să-și primească răsplata – coroanele, laurii, numele gravate pentru vecie în marmură nepieritoare – Atotputernicul se va întoarce spre Petru și va spune, nu fără o oarecare invidie când ne va vedea venind cu cărțile noastre sub braț: «Uite, aceștia n-au nevoie de nicio recompensă. Nu avem ce să le dăm. Lor le-a plăcut să citească»”.