Țin minte cum, în iarna anului 1984, cumpăram, de la librăria Universității din Cluj, la pachet, așa cum se proceda atunci cu cărțile râvnite și puțin disponibile, alături de un tratat de chimie și un volum de documente ale partidului de la unul dintre congresele trecute, romanul lui Alistair MacLean, Unde se avântă vulturii, proaspăt apărut în celebra pe atunci colecție Delfinul. Romanul scoțianului, bestseller occidental cu două decenii în urmă, avea să devină extrem de popular în România anilor optzeci. Era citit, pomenit, titlul era frecvent utilizat pentru tot soiul de jocuri de cuvinte și aluzii, mai reușite sau mai scremute. Astăzi, dacă vei avea curiozitatea de a discuta cu tinerii, vei realiza repede că MacLean este un autor poate nu chiar uitat, dar unul din care mai rămîne doar un ecou îndepărtat al câtorva titluri. E un scriitor care a marcat o epocă și e foarte probabil să nu poată evada cu prea mare succes din ea. Tunurile din Navarrone, HMS Ulysses, Unde se avântă vulturii sunt repere ale unei epoci care a apus. Ce o mai ține în viață e nostalgia noastră și reperele culturale pentru o anumită generație. Nu știu (și nu cred că e relevant) dacă Gabriel Chifu, atunci când a ales numele romanului său de debut, apărut în 1987, Unde se odihnesc vulturii, a vrut să dea un bobîrnac ludic în direcția celebrului roman de aventuri. Îmi place să cred că da. Pe de altă parte, propunînd în 2020 o ediție revăzută și adăugită a acestuia, romancierul își asumă, foarte conștient, provocarea de a vedea cât și cum rezistă un text scris în anii ’80 pentru România acelei cumplite decade, 33 de ani mai târziu, într-o lume care și-a schimbat foarte multe obiceiuri, repere, reflexe, o Românie schimbată semnificativ, oricât de mult am dori să credem că ne aflăm într-un colț de lume în care schimbarea își arată arar fața. Cât mai rămîne dintr-un roman care se dorea reprezentativ pentru lumea de acum trei decenii, acum?
Ediția de azi beneficiază de o excelentă prefață semnată de Răzvan Voncu, text care reușește în câteva pagini un portret foarte clar al romanului. Tocmai de aceea este mai interesant, cred, să citim această ediție prin prisma potențialelor diferențe de receptare și în perspectiva traseului (acum) cunoscut al romancierului Gabriel Chifu, nume care merită cu prisosință acest exercițiu.
Gabriel Chifu este în prezent un nume consacrat, solid, al prozei noastre. Pentru cei care i-au citit ultimele romane, populare, premiate și discutate, este evident că avem în față un autor cu un stil bine format, cu vizibile afinități clasice, marcat de un modernism moderat alimentat mai degrabă din direcția fantasticului și a câtorva reflexe post-postmoderne. Gabriel Chifu, cel din anii ’80, prozatorul debutant, este în mod vizibil un autor care trăiește faza de plenară afirmare a optzecismului, un autor care simte cu pregnanță contextul literar, îl cunoaște foarte bine, care reacționează la acesta și care dorește, evident, să se muleze pe liniile directoare ale zilei. Gabriel Chifu a adăugit și modificat textul său de debut în roman, dar este evident că vorbim mai mult de fragmente, pasaje, episoade care nu ar fi trecut atunci testul publicării, periaje ale cenzurii care au fost (re)introduse pentru a umple o serie de goluri care altfel ar fi existat în curgerea poveștii. Nimic important nu a fost însă alterat, păstrîndu-se stilul, tonul și sensul poveștii. În lipsa unei confruntări directe a variantelor este puțin probabil ca un cititor contemporan să poată identifica elementele recent introduse. Posibil chiar ca unii cititori mai vârstnici să intre în ușoare confuzii, cenzurând mai mult decât ar fi fost cazul.
Acum mai bine de treizeci de ani, Gabriel Chifu își construia textul cu arsenalul foarte bine stăpânit al optzeciștilor. Romanul este scris din perspectiva naratorului hiperconștient, care își comentează personajele, scenele și propriile strategii textuale, care recurge la intercalări, la note de subsol, care se joacă meta, para și sub- textual. Gabriel Chifu cel din romanele de astăzi este oricum un autor căruia îi place claritatea și preferă să expliciteze cît mai mult. Stilul său inițial, astăzi abandonat, îi vine ca o mănușă. Este decelabil că pentru autor miza principală nu a fost niciodată construcția textuală, ci claritatea poveștii. Din acest punct de vedere este surprinzător cît de bine îi servește această mulare, mai mult superficială, pe arsenalul postmodern al scriiturii. Romanul se citește ușor, poate chiar mai cursiv decît unele dintre textele de maturitate. Aerul ușor vetust al unei formule astăzi aproape unanim abandonate în expresia sa radicală îl prinde foarte bine. Gabriel Chifu nu era genul de prozator adecvat unei deconstrucții a romanului, dar posibilitatea de a intra în repetate explicitări și clarificări prin suprapuneri de perspectivă îi vine turnată. Unde se odihnesc vulturii este din acest punct de vedere un roman perfect accesibil cititorului contemporan, chiar netrecut prin experiența hardcore a optzecismului românesc.
Romanul este astăzi relevant din trei perspective. În primul rând, est un vehicul al nostalgiei, un mod de a explora lumea anilor optzeci – un subiect foarte la modă al romanului românesc actual – la prima mână. Este mai apoi primul volum care construiește profilul unui autor important. Și, nu în ultimul rând, este un roman care abordează un subiect mare, o problemă valabilă în egală măsură ieri ca și astăzi, identitatea.
Gabriel Chifu nu a scris niciodată pe mize mici. Romanele mai recente sunt în general parabole biblice mai mult sau mai puțin clare capabile să pună în discuție o profundă discuție de idei. Există întotdeauna un strat moral foarte bine reprezentat și jucat în romanele sale, un strat pe care se construiește întotdeauna o veritabilă dispută filosofică. Unde se odihnesc vulturii prefigurează această direcție, chiar dacă o face într-o manieră mai ludică, mai zeflemistă, mai persiflatoare. Miza pusă pe masă este cea a identității profunde a individului într-o lume coruptă, muribundă. Este o discuție pertinentă și adecvată pentru România anilor ’80, după cum este la fel de valabilă pentru România de azi. Diferențe există însă, și aici lucrurile ar putea să nu mai rezoneze la fel de bine pentru cititorul modern. Gabriel Chifu pune în scenă o întreagă galerie de personaje, construite anume pentru a fi tipice perioadei. Este un orășel de provincie, identificat printr-o singură inițială, în care avem intelectualul de provincie ratat, amorezul hedonist, turnătorul, idealistul neadaptat, artistul generos etc. Pentru cititorul de astăzi, mult mai ușor de identificat sunt personajele secundare sau episodice precum chelnerii. Reperele de azi au glisat, nu atât în sensul dispariției acestor tipuri umane, cât a modului în care devin recognoscibile și veridice. Portretul orășelului de provincie este foarte bine executat, foarte precis, dar astăzi categorii diferite de oameni își poartă aceeași ratare zilnică. Pentru a reuși să se implice emoțional în povestea despre căutarea adevăratului și profundului eu interior, cititorul contemporan are nevoie fie de bagajul propriu de amintiri, fie de capacitatea de a empatiza cu o lume ale cărei resorturi îi scapă. Soluția propusă de Chifu, rezolvarea crizei în care își forțează toate personajele este în continuare valabilă și astăzi. E un semn că romancierul are intuiția de a înțelege, pe de o parte, psihologia omeneasă, iar pe de altă parte că încă de atunci caută valori absolute fundamentate pe o viziune creștină.
În Unde se odihnesc vulturii, Gabriel Chifu e adeseori ironic, uneori de-a dreptul caustic cu propriile personaje. În romanele da astăzi atitudinea aceasta, tinerească pînă la urmă, lipsește aproape în totalitate. Sincer, regret această lipsă, atitudinea aceasta, parțial degajată, fiind mult mai benefică tonusului romanului. Personajele sale sunt serioase și sunt luate în serios, dar asta nu-l împiedică pe narator să construiască încă un plan, o oglindă secundă, cîteodată chiar terță, în care acestea să fie șarjate sau persiflate. Atitudinea sensibil mai degajată a naratorului, comparativ cu ultimele texte semnate, contribuie la un roman în care camaraderia cu cititorul se instituie mai simplu și mai direct.
Este o lectură nostalgică pentru generația mea sau pentru cele mai vîrstnice. Atmosfera este conturată cu multă meticulozitate. Finețea cu care Chifu a știut să surprindă taboul lumii de ieri rămîne valabilă, cu mențiunea că accentele cad și pe elemente care astăzi au ieșit aproape complet din centrul atenției. Pentru acestea este mult mai valabilă întortocheata linie a narațiunii, a personajului principal ambiguu, care, în urma unui diagnostic pus în mod intenționat greșit, crede că va muri și e pus în situația de a-și evalua viața și valoarea a ceea ce a produs și reprezintă în lume. Traseul său zigzagat, mult dincolo de punctul în care află că a fost subiectul unei voite dezinformări, pînă la revelația unicității fiecărui individ este unul spectaculos, rezolvat cu aceeași apetență pentru schimbarea dramatică de perspectivă din final, cu toată seria de turnuri și răsturnări de situație imprevizibile.
Unde se odihnesc vulturii este un roman care se citește cu multă plăcere pentru că provoacă atît nostalgia tot mai prizată astăzi, cît și prin capacitatea de a continua să pună cititorul în fața unei oglinzi (imperfecte acum, dar poate tocmai de aceea în continuare fascinante) în care să încerce să ghicească personajul în care se reflectă.
Gabriel Chifu reușește prin această republicare, prin această actualizare, performanța de a furniza un roman care captează întreaga atenție a cititorului de azi.