Una dintre ultimele nuvele, tipărite de Luigi Pirandello înainte de moarte, ca articol de fond în Corriere della Sera, se intitulează Ziduri mici, un smochin, o păsăruică (I muricciuoli, un fico, un uccellino). Autorul-protagonist se deplasează în grabă, cu mașina, spre diversele destinații unde e solicitat de obicei cînd, pe neașteptate, motorul se defectează și cursa i se blochează. Mecanicul îi spune că va fi nevoie măcar de-o oră pentru reparații. Rămas stingher, în mijlocul zădufului sufocant și al colbului greoi de pe șosea, călătorul se refugiază mai încolo, pe o potecă, în așteptare. Se așază la umbra unui smochin și își rotește privirile, pentru a se familiariza cu peisajul. Rămîne uimit de numeroasele ziduri mărunte, unele mai solide, altele mai șubrede, colțuroase și piezișe, care mărunțesc și fărîmițează pămînturile. Mai apare și-o păsăruică și-i dă tîrcoale, în zborul ei ciripitor, parcă ar vrea să-l gonească de-acolo. Inevitabil gîndul se întoarce la sine însuși. Și el, de-a lungul deceniilor, absorbit de creație, în diversele sale forme artistice, a făcut smochine dulci pentru delectarea altora. Poate că sensul întregii existențe este să creezi viață, cît mai multă viață, pentru a opri moartea. Dar apoi, cînd numele tău dobîndește faimă și se ridică în zbor, ca această păsăruică zgomotoasă și insistentă, apar iute vînătorii, care trag cu pușca să-l doboare. În special tinerii, care vin din urmă și te examinează cu silă, au un mod unic de-a te despica, înainte de-a te elimina: „Mai întîi îl vor dărîma pe Pirandello, dar, desigur, pentru a-și construi mai apoi opera lor. Iluzia că trebuie «să eliberăm locul»: ca orice iluzie a altora, mă înduioșează. Eu nu mai am altele, decît asta, că nu mai am altele. Am, în schimb, mai multă înțelegere decît e nevoie pentru a trăi; pînă și înțelegere față de jocurile lor vioaie; iar în răutate n-așcrede, de ticăloșie mă distrez. Și apoi, și apoi: sînt și ei un spectacol pentru ochii mei dezinteresați. Ai priceput, măi, smochinule?”. Cei care au impresia că în literatură funcționează regula “ridică-te tu, ca să mă așez eu”, vin să-și construiască zidurile mărunte, cu care fărîmițează teritoriul și își revendică iluzorii proprietăți. Se amăgesc în iluzia că au sărit peste cei bătrîni, i-au lăsat în urmă. În scurtă vreme vor deveni, la rîndul lor, niște ziduri șubrede, peste care vor sări cei ce vor apărea ulterior. „Un bătrîn trebuie să fie inteligent. Cine pășește peste el, cine trece prin dărîmăturile sale, se face zid ceva mai încolo. Ca să mai dureze cîția ani și el./ Faceți loc, faceți loc celui care trece”.
Textul este inclus în volumul șase din Toate nuvelele, ediție de Lucio Lugnani, BUR Rizzoli, 2017. A fost regăsit în presa interbelică, republicat și comentat de Sarah Zappulla Muscarà, în 1980. Lugnani îl preia fără a clipi. E prea ocupat cu altele.
Noua ediție vine la optzeci de ani de la moartea lui Pirandello și își propune, cică, să-l omagieze (occasione per rendere omaggio allo scrittore). În ce fel? Editorul ne spune direct că se confruntă critic cu aparenta soliditate a unui corp: Nuvelele pentru un an. Ansamblul textelor nu ar fi satisfăcător și stîrnește mai mult decît perplexități privind credibilitatea lor (p. 7). Se știe că nuvelele s-au păstrat doar în formă tipărită. Pe măsură ce apăreau în presă, iar apoi în volume intermediare, autorul distrugea manuscrisele. Rescria, modifica, restructura textul, folosindu-se direct de pagina publicată, și ajungea chiar la transformări notabile, de la titlu, la personaje și acțiune. Renunța din mers la versiunile anterioare, le păstra doar pe cele rescrise. Ediția în 15 volume, așa cum a gîndit-o Luigi Pirandello (cu excepția ultimului, care include nuvele postume), a fost respectată ca atare de toți specialiștii, de-a lungul deceniilor, pînă în zilele noastre.
Noul editor admite, într-o notă de subsol, că variantele au devenit definitive odată cu moartea lui Pirandello. Autorul ar trebui să fie, totuși, stăpîn pe structura propriei creații. Dar iată că, în cea mai extinsă parte a prefeței, editorul se ocupă să-l denigreze și să-l insulte pe prozatorul în a cărui slujbă nesolicitată a intrat. Aflăm că Luigi Pirandello, atunci cînd îi propusese în 1919 Editurii Bemporad să publice un ciclu de 365 de Nuvele pentru un an, compus în parte din texte deja apărute și, între timp, modificate, iar pe de altă parte din texte ce urmează a fi redactate – fie habar n-avea de cîte nuvele dispune, fie recurgea la o simplă „fanfaronadă” (p. 17). Lugnani știe, el, mai bine, că autorul abia dacă avea pe atunci vreo 210! De ce era fanfaron un prozator care, după ce-a scris 210 nuvele, avea la 52 de ani intenția să mai scrie încă vreo 150 și i le oferta unui editor? Mister. Și de unde a aflat Lugnani cîte nuvele în manuscris existau în 1919, din moment ce manuscrisele au fost distruse? Mister. În orice caz, ciudate metode are un editor de rendere omaggio, considerîndu-și obiectul omagiului un fanfaron…
Discuția se întinde apoi la detaliile că prozatorul ar fi preconizat o ediție în 12 volume, cu circa 30 de nuvele fiecare. În schimb editorul interbelic i-a propus 24 de volume, cu circa 15 nuvele fiecare. Pînă la urmă la tipar a intrat versiunea cu 15 nuvele/volum. Structura internă reflectă însă, desigur, voința autorului, care include, în fiecare carte, texte redactate la vîrste diferite, apoi corectate și rescrise, într-un uluitor eclectism tematic, ideatic și situațional. Luigi Pirandello a murit în 1936. În ultimul deceniu de viață a fost preocupat de creația sa dramatică, și-a întemeiat propriul Teatro d’Arte, a făcut turnee în Europa, Argentina, Brazilia etc., a dat faliment cu compania teatrală, a plecat într-un exil autoimpus în Germania și a cîștigat Premiul Nobel. Nuvelele au fost neglijate. În ediția română completă, pe care tocmai am terminat-o de tradus, împreună cu schițele și ciornele finale, se includ 248 de texte în proză.
Marea găselniță a lui Lucio Lugnani este să redispună toate nuvelele pirandelliene, în ordinea cronologică a redactării lor. (Dar de unde le cunoaște el ordinea cronologică, dacă manuscrisele originale nu mai există? Mister.) Pentru asta trebuie să calce în picioare însăși voința scriitorului și să se dueleze cu toate edițiile consacrate dinaintea lui. Și trece la fapte. După ce ne spune despre Pirandello că era fanfaron (p. 17), mai aflăm că era și ipocrit: se alintă în ochii cititorilor că ar fi vrut să publice 365 de nuvele, dar nu l-a lăsat editorul, care i-a impus 24 de volume, din motive economice. Însă el nici măcar nu le avea scrise… (p. 21). Iată că autorul este lipsit de onestitate. Intenția sa de-a publica Nuvele pentru un anera più che arrischiata e quel contratto non era onorabile (p. 31)! Sînt convins că Luigi Pirandello s-ar fi lipsit de un asemenea editor, care declară în prima frază că vrea să-l omagieze, iar apoi îl scoate de escroc fanfaron.
După ce l-a rupt în bătaie pe autor, editorul trece la opera lui. „La optzeci de ani de la moartea lui Pirandello, adevărul nu mai poate neliniști pe nimeni. Nuvelele pentru un an n-au existat niciodată, decît ca o orgolioasă, sau naivă, aspirație de autor” (vagheggiamento d’autore) (p. 24). Pentru ansamblul nuvelelor „nu e poate indispensabil să evocăm labirintul sau haosul” (p. 25). „Nuvelele pentru un an au existat doar ca o imaginară galaxie textuală în formare și n-au ajuns niciodată la realitatea acestei lumi ca un produs finit al autorului” (p. 25). Se pune întrebarea dacă o fi giusto e pacifico să se publice o operă nefinalizată (p. 26). „Proiectul lor se naște, după cum am văzut, ca un proiect ambițios al unui arhitect, care nu dispune de capitalul pentru a-l realiza și nu are pe moment comanditari” (p. 26). „Nefinalizate, Nuvelele pentru un an sînt un nonsens textual și sînt astfel cu atît mai mult pentru cei care, ca noi, au avut norocul de-a primi ca moștenire toate nuvelele lui Luigi Pirandello” (p. 32). Afirmațiile editorului pirandellian sînt pe cît de grosolane și insultătoare, pe atît de absurde. Cum să fi avut noi, cititorii de azi, „norocul” de-a moșteni cîteva sute de nuvele „nefinalizate”, un „nonsens textual”, de care comentatorul se lamentează?!
Lucio Lugnani are nevoie de aceste minciuni grobiene pentru a-l călca în picioare pe autor și a-i strivi sub bocanci opera. Astfel încearcă el să justifice deturnarea frapantă a intențiilor estetice ale lui Pirandello și reconfigurarea structurală a operei sale. Întrucît scriitorul n-a mai apucat să redacteze 365 de Nuvele pentru un an, conform intențiilor asumate, este considerat un escroc, iar un grupaj de peste 230 de nuvele, absolut extraordinare din punct de vedere artistic, dispuse în 15 volume de peste 4.300 de pagini, este considerat „de o precarietate palpabilă” (p. 32). Așa că Lugnani își suflecă mînecile și redispune cronologic toate nuvelele, în șase volume. Astfel se surprinde, cică, mai fidel evoluția tematică și stilistică din opera lui Pirandello. În realitate evoluția tematică e aproape inexistentă, în nuvelele pirandelliene, de-a lungul deceniilor, iar cea stilistică abia dacă se îndreaptă spre o ușoară limpezire de expresie, în timp ce particularitățile sale morfologice și de sintaxa frazei rămîn surprinzător de constante, de la tinerețe pînă la bătrînețe. Ucenicul ticălos – după ce l-a insultat pe autor și i-a jignit creația literară – a reușit doar să atenueze caracterul eteroclit, dinamic și surprinzător al întregului ciclu nuvelistic, dorit și impus odinioară de autor.
Luigi Pirandello pare că și-a prevăzut viitorul, într-una din ultimele sale nuvele publicate în presă, pe cînd stătea de vorbă cu smochinul, în grădina toropită de zăduf: „Și numele meu a fost jumulit de pene, măi, smochinule: nu știu ce plăcere le-a oferit lor, care acum trebuie să-l suporte fîlfîind pe sus, așa, urîțit, pe cerurile patriei. O să pricepi și tu că degeaba trage lumea cu flinta într-un nume literar, numele nu poate fi omorît: tot eu aș rămîne să rîd, ultimul. Și chiar rîd”. Prestigioasa Editură Rizzoli și-a bătut joc de un nume clasic din istoria literaturii italiene.