Sprijinite pe un imaginar artistic prevalent, convulsiv, tensionat, primele cărți de poeme ale lui Nicolae Avram – Cântece de sinucigaș (2000), Litanii pentru diavol (2006), Federeii (2010), All Death Jazz (2013) – sunt acum urmate de Marea din spatele caselor cu acoperișul roșu (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022), volum care aduce și câteva schimbări semnificative.
Dacă ne revin în memorie câteva portrete grotești ori scene terifiante din acele prime cărți, în noua apariție editorială asistăm la un mai înalt grad de transfigurare a urâtului din realitate. De altfel, poemele se intitulează „psalmi” (numerotați de la 1 la 50) și, fără a fi intens religioase, stilistic amintesc de modelul lor protocanonic, prin ardoarea trăirilor și frumusețea imaginilor.
Ca structură, jumătate dintre „psalmi” (cei numerotați cu numere pare) se compun din două părți: psalmul propriu-zis, urmat de o „enarațiune”, un fel de expansiune a pattern-ului inițial. Într-un sincretism neflamboaiant, textele sunt însoțite de cinci ilustrații de Marius Hagău: reprezentări ornitologice, aeriene sau statice, cu înfățișări dureroase. Pe coperta a patra, trei texte-escortă sunt semnate de O. Nimigean, Radu Vancu și Ștefan Manasia.
Primul vers relevă unicitatea clipei care marchează intrarea în universul diegetic al „psalmilor”: „clipa în care îmi iau copilașul mort în brațe este unică” (Psalmul 1). În următorul text, spațiul și timpul capătă un contur comun, devenind un cronotop al cărții: „marea timpul fărâmițat lumina albă a dimineții” (Psalmul 2). Tot acolo, emoția artistică începe să crească în jurul unui „corelativ obiectiv” cu transparență autoreferențială: „pe birou am o fotografie veche cu chipul acelei zile triste atât de îndepărtate…”.
Tema morții este deja clar conturată, atât la nivel lexical („mort”, „oseminte”, „incinerator”, „hoit”), cât și ca tensiune interioară. Una dintre ipostazele recurente este crima, care capătă chiar inflexiuni metatextuale: „am scris un poem iar tu l-ai luat ca pe o nouă crimă” (Psalmul 4). În cărțile anterioare, mai ales în Federeii și All Death Jazz, urâtul avea o dimensiune polemică, indicând josnicia morală; aici, el se rafinează simbolic.
Psalmul 6, cu structura sa bipartită, pare un bloc textual extras din Cântarea Cântărilor. Elementul comun este absența unui spirit religios explicit, dar simbolismul „lumânării” păstrează ceva din sinergia psalmilor biblici: „iau o lumânare și umblu prin lume gol cu pielea jupuită”. Partea enarativă introduce obiecte contemporane – jucărie de pluș, șezlong, rochie – supuse unei sublimări estetice intense, într-un registru senzorial și erotic.
În același imaginar biblic, dar cu evenimentul cunoașterii încă sub sigiliu erotic, apare reflecția: „toată viața asta încape într-un sac făcut din părul tău” (Psalmul 8).
Psalmul 14 este unul al deznădejdii în fața scurgerii timpului, reluând tema clasică a lui fugit irreparabile tempus. Subiectul rămâne spectator al propriei degradări: „pe măsură ce trec zilele trupu-mi prinde culoarea plajei invadată de alge…”. În enarațiune apare imaginea imposibilă a „păsării gropii”, accentuând dimensiunea thanatică.
Două versuri din Psalmul 24 pot fi considerate emblematice pentru întregul univers poetic: „merg după ce îmi arată ochii și ochii îmi arată hidoșenia” și „duc cu mine frumusețea acestei zile senine zâmbetul ei răvășitor”. Această tensiune între urât și frumusețe dinamizează imaginarul într-un mod rar întâlnit.
În lectura lui O. Nimigean, volumul devine „un concentrat de subiectivitate” în care se intensifică „monstruosul conglomerat de pulsiuni abisale, nostalgii, culpe, eșecuri existențiale”. Poezia trăiește între erupția viziunii și haloul ei mistic, într-un spațiu unde „fuzionează demoniacul și angelicul”, iar cruzimea și crima se purifică „dostoievskian prin rugăciune”.
Cititorul întâlnește pe tot parcursul volumului îndrăzneli de limbaj și detalii macabre, dar acestea sunt integrate într-un proces de transfigurare. La Nicolae Avram, urâtul devine poartă către suprareal și, de acolo, către transcendență: „Cerul e o țestoasă gravidă… Frica-i un excavator care sapă creierul…” (Psalmul 26).
În unele texte, eul liric se povestește, în altele se dramatizează. Este cazul Psalmului 9, unde reapare paradigma „lumea ca teatru”, cu imagini de paradis artificial. Există și legături subterane cu volumele anterioare: „mi-am văzut fața în atâția oameni nenorociți” (Psalmul 44).
Un moment de intensitate aparte este Psalmul 45, care evocă troparele prohodului: „Spune-mi tu moarte oare nu există viață pe aici?… ies din țărână apar la fereastra ta suflând din trâmbița Ierihonului”.
În acest volum, asistăm la o dublă sublimare: estetică și mistică. Cea de-a doua culminează în ultimul psalm: „Vreau un mormânt fără niciun vierme… un mormânt albastru precum cerul” (Psalmul 50).
Imaginea finală, de un realism sumbru, pare desprinsă dintr-un univers pictural apropiat de Vincent van Gogh: „o vară fără sfârșit / un câmp de maci negri pe care se lasă graurii”.