Într-o vreme în care ideile se consumă rapid, ca niște titluri de presă, iar filosofia riscă să devină decor sau zgomot de fundal, numele lui Mircea Dumitru rămâne o garanție a gândirii clare. Profesor, cercetător și lider universitar, opera sa se distinge printr-o rigoare analitică profundă, iar persoana sa printr-o implicare activă în spațiul public. Nu e un polemist, nu caută vizibilitate în mass-media și nu face din convingeri un spectacol. Și totuși, prin sobrietatea tonului său, prin eleganța logicii pe care o cultivă, prin responsabilitatea cu care a condus instituții și a rostit adevăruri incomode, poziția sa reprezintă o formă rară de autoritate: aceea care convinge.
Ceea ce schițez aici e un portret în linii foarte generale. Domeniul meu de expertiză cultural-filosofică este unul destul de diferit, cel al semiologiei și hermeneuticii, și nu îmi permite să comentez destul de avizat detaliile filozofiei analitice și ale cercetărilor logice pe care le desfășoară Mircea Dumitru. Prin urmare ceea ce pot face aici este să reconstitui o prezență: aceea a unui gânditor care nu a abandonat nici gândirea, nici cetatea, aceea a unui filosof care, într-o epocă de zgomot și grabă, de largă și generală confuzie, a continuat să aleagă netulburat rațiunea.
Parcursul său filosofic pornește din sfera logicii simbolice și începe cu teoremele lui Gödel și cu sofisticatele întrebări ale logicii modale, dar are o miză filosofică mai largă chiar decât aceea a metafizicii modalității, ramificându-se spre metafizică, filosofia limbajului și etica responsabilității față de adevăr. Modality and Incompleteness, teza de doctorat la Tulane (UMI, Ann Arbor, 1998), centrată pe teoremele de incompletitudine și logica modală, a stat la baza volumului Modalitate și incompletitudine (Paideia, 2001), distins cu Premiul „Mircea Florian” al Academiei Române.
Această linie de cercetare a rămas fundamentală, chiar dacă subiectele privilegiate pe moment au fost diferite, acoperind alte teme din logică, filosofia limbajului și teoria adevărului: Explorări logico-filozofice (Humanitas, 2004) e un volum de eseuri care îmbină rigoarea formală cu reflecția filosofică; Lumi ale gândirii. Zece eseuri logico-metafizice (Polirom, 2019) analizează abordă- rile contemporane privind natura modalității și a conceptualizării; iar foarte recentul volum Filosofia și limitele gândirii. Zece eseuri de filosofie teoretică (Polirom, 2025) continuă demersurile anterioare.
Mircea Dumitru este unul dintre cei mai influenți filozofi români contemporani, ale cărui contribuții semnificative în domeniul filozofiei analitice, logicii și metafizicii au avut ecou pe plan internațional materializat în conferințe interna- ționale în SUA, Franța, Finlanda, China, etc., ca profesor invitat sau keynote speaker și în colaborarea sa cu universități precum Tulane, New York University, Sorbona, sau Peking University. Aprecierea internațională de care se bucură a făcut din el unul dintre editorii unor contribuții internaționale cum sunt: Cuvinte, teorii și lucruri. Quine în perspectivă (Pelican, 2009) și Truth (Ed. Univ. din București, 2013), care prezintă dialoguri cu mari figuri ale filosofiei analitice moderne; Metaphysics, Modality, and Meaning: Themes from the Work of Kit Fine (Oxford University Press, 2020); Understanding and Conscious Experience (Routledge, 2025).
Oricât de succintă, această listă oferă totuși o perspectivă consistentă asupra cercetărilor lui Mircea Dumitru, riguroase formal, dar angajate în discursuri interdisciplinare: filosofia limbajului, cu reflec- ții asupra referinței, a semnificației și a rolului teoreticienilor ca Quine și Kripke; filosofia minții și conștiinței, cu dezbaterile despre poziția conștiinței în lumea naturală; întâlnirea cu inteligența artificială, cu remarcile privind limitările IA, argumentele anti-computaționaliste și discuțiile despre relația cu instanțele experienței subiective, conștiente (qualia, în filosofia minții).
Analizând relația dintre con- ștință și inteligență artificială, Mircea Dumitru nu cade în tentația fetișizării tehnologiei. Din contră, el aduce în discuție ceea ce IA nu poate reproduce: qualia, intenționalitatea, experiența subiectivă. Într-o lume fascinată de promisiunile algoritmilor, el reamintește complexitatea minții umane și limitele unei înțelegeri pur computaționale a gândirii. Am apreciat în mod deosebit una dintre recentele sale conferințe de anul trecut în care a argumentat complexitatea minții umane față de modele algoritmice! Prin această poziționare, el nu se opune tehnologiei, ci o așază într-un cadru etic și ontologic: Ce e de păstrat din umanitate, într-o eră în care automatizarea amenință nu doar locurile de muncă, ci și capacitatea de discernământ?
Pentru a completa imaginea, aș insera aici și câteva titluri dintre remarcabilele conferințe ale filosofului român, interne – „Despre teama de adevăr: frământări ale unei epoci confuze”, „Despre con- știentizarea subiectivă…”, „Minți posibile… limitele IA și teoremele lui Gödel”, „Știință, adevăr, democrație. O alianță problematică?” –, și internaționale – „Frames of Utopias. From Nozick to Us and Beyond”, unde pune în relație metafizica modală cu gândirea politică utopică, „Future people; their moral rights…”, unde explorează responsabilitatea generațiilor prezente față de viitor și dreptul generațiilor viitoare etc.
Aceste titluri descriu o traiectorie coerentă a expresiei unui tip de gândire ce ține pasul cu provocările lumii – de la criza adevărului, până la dilemele inteligenței artificiale și drepturile celor care încă nu există – o abordare inedită, dar necesară într-o epocă a crizelor climatice și a deciziilor cu impact pe termen lung. În fața provocărilor contemporane – de la decredibilizarea științei la dilemele IA –, opera și exemplul lui Mircea Dumitru ne amintesc că filozofia analitică nu este un exercițiu steril, ci un ghid esențial pentru restaurarea și susținerea adevărului, înțelegerii și responsabilității în societate. De aceea, textele publicate de Mircea Dumitru pot fi privite ca borne ale unei filosofii în mișcare: de la fondările riguroase în logică și teoria adevărului, spre întrebări despre conștiință, moralitate și tehnologie.
Departe de a fi un „filosof al turnului de fildeș”, el construiește o punte între conceptele abstracte ale filosofiei și întrebă- rile arzătoare ale societății. Dar Mircea Dumitru nu este nici un filosof „popular” în sensul facil al cuvântului. Nu simplifică, nu flatează, nu evită complexitatea. Nu propune utopii salvatoare, ci ne învață cum să gândim clar. Iar în vremuri tulburi, poate că aceasta este cea mai radicală formă de implicare: a rămâne fidel gândirii. Tocmai această atitudine – sobră, riguroasă, dar profund angajată – îl transformă într-o voce indispensabilă. Cărțile și conferințele sale reflectă o preocupare profundă pentru modul în care gândim – logic, lingvistic, ontologic și social –, dar și o conștiință clară a responsabilității civice și etice în era marilor evoluții digitale și a crizelor epistemice. El reprezintă un tip de gânditor de care societă- țile au mereu nevoie, care devine esențial în momente de confuzie și tranziție.
Dar Mircea Dumitru nu vorbește retoric despre „criza valorilor” – el le trăiește, le apără și le reconstruiește, pas cu pas, în cărți, în discursuri, în gesturi institu- ționale. Activitatea sa prolifică și implicarea în dialogul public și în construcția instituțională îl situează echilibrat la intersecția dintre cercetarea riguroasă și angajamentul civico-cultural. Ca rector al Universității din București (2011- 2019), ca ministru al Educației (2016-2017), dar și ca vicepre- ședinte al Academiei Române, el a promovat un ethos rar: cel al consecvenței între idei și acțiune, între cuvânt și faptă. A militat împotriva imposturii și plagiatului, a apărat autonomia universitară, a construit parteneriate internaționale și a făcut din Universitatea din București un spațiu al reflecției critice. Într-o Românie în care filosofia este adesea marginalizată, el a arătat că gândirea poate avea impact real, dacă este articulată cu luciditate și verticalitate.