Cel mai nou roman semnat de Gabriel Chifu este o lectură plăcută și, în același timp, o interesantă provocare la discuții. Unele despre autor, altele despre morală, altele despre România de astăzi. Altfel spus, este un produs tipic pentru unul dintre cei mai distincți romancieri români ai momentului. Gabriel Chifu este un scriitor care își ia foarte în serios chemarea, genul de artist care înțelege să își muncească serios opera, atât la nivel ideatic, cât și sub raport al formei și, nu în ultimul rând, al volumului. Cadența aparițiilor care îi poartă numele pe copertă este susținută, prezentând un autor care simte nevoia de a fi cât mai des în contact cu cititorii săi, unul care, cu siguranță, vede în scris o necesitate și o obligație.
Trenul nu va concura la titlul de cel mai bun roman al său. În drum spre Ikaria sau Ploaia de trei sute de zile își dispută pentru moment această coroană. Dar cred că este textul în care un ochi critic poate scoate la lumină cel mai ușor tipicurile creatorului, resorturile care îi articulează textele, obsesiile, manierismele, temele predilecte și ideile de forță. Romanul amintește de foarte multe dintre cele precedente, existând, pentru cititorul avizat, în permanență, senzația că descoperă pattern-uri pe care le cunoaște deja. Similaritățile sunt, în câteva cazuri, frapante.
Dar care este povestea noului roman? Personajul principal, Luca, joacă rolul naratorului. Este un scriitor care se vede pe sine, la binișor peste 50 de ani, eșuat în viață și carieră. Renunță la arta scriiturii în favoarea actului comercial de a scrie texte la comandă, cu tarif, pentru diverși beneficiari, adeseori anonimi. Cel mai recent contract pe care îl acceptă presupune să călătorească la bordul unui tren de vacanță, Elada Expres – genul acela de reenactment Orient Expres, în care trenul nu este atât un vehicul care asigură ajungerea la o anume destinație, cât o destinație ambulatorie în sine – urmând a afla și a scrie poveștile de viață ale colegilor de compartiment. Trenul pleacă din țară cu destinația Atena. Desigur, pe drum apar tot felul de piedici și întârzieri. Călătoria avansează greu, pasagerii se împuținează, iar în final, complet deraiat de la traseu, trenul ajunge nicăieri.
Utilizarea unui personaj principal care are de scris/produs un material care servește drept motor pentru dezvoltarea intrigii întregului roman nu este nouă pentru Gabriel Chifu. Formula mi-a amintit instantaneu situația din Cartograful puterii sau În drum spre Ikaria, pentru a ne limita la cele mai evidente, dar, mai marcat sau mai stins, tipul acesta de „scriitor cu misiune” este identificabil în cam toate textele prozatorului. Care are această predilecție pentru personajul cronicar. Pentru cel care are misiunea de a nota, de a analiza lumea. Că este vorba despre un tratat științific, recomandări de călătorie, povești ale unor persoane, toate aceste opuri în lucru sunt descrieri ale lumii, mici atlase ale unor chei de articulare ale lumii ficționale pe care romancierul o pune în scenă.
Cred, de asemenea, că prozatorul se simte confortabil transpunând în personaje ceva din propria obsesie a scriiturii. Fiecare astfel de caracter plămădit este croit în jurul resortului de a scrie analizând realitatea imediată. Aici se regăsește esența – de la coloritul de suprafață la mecanismele din străfunduri – textelor sale. Gabriel Chifu, scriitorul, este tipul de artist care compulsiv notează realitatea, scrie o cronică a lumii și a traseului pe care îl parcurge. În cărțile sale regăsești istorie, geografie, atmosferă, întâmplări mari și mărunțișuri cotidiene, bârfe, comentarii morale și puțină filosofie, regăsești o întreagă gamă de impresii și reacții pe care nu poți să nu le lipești de o pătrundere destul de directă a experienței personale a scriitorului în universul său ficțional. Aceste personaje-cronicar sunt în mod aproape declarativ alter-egouri ale artistului, moduri în care acesta înțelege să pătrundă ca figură în propria operă. Mania
„dării-de-seamă” caracterizează personajele sale relevante, indivizi întotdeauna hipersensibili care vibrează la undele cele mai subtile ale lumii care îi înconjoară. Este aceeași figură sub diferite măști. Un bărbat (invariabil) vital, care simte că se află la o răscruce, care simte că are o datorie. Un ins cu temperament meridional, ușor de sedus de aproape orice femeie, bănuitor în fața situațiilor și încrezător în fața oamenilor. Aceste fațete ale personajului tip nu derivă doar din permanenta transpunere auctorială, ci și din intenția moralizatoare evidentă a scriiturii lui Chifu. Dar asupra acestui aspect voi reveni. Esențial este că lumea din romanele lui Chifu este, obligatoriu, trecută printr-un al doilea filtru auctorial, cel al personajului-cronicar, autor la rândul său. Tocmai de aici un grad ridicat de ficțiune, surprinzător când iei în considerare că textele sale sunt, inevitabil, „de actualitate”.
O actualitate ciudată. Un alt pattern al prozatorului este cel al defazării lumii ficționale. Altfel spus, a sustragerii acesteia din alipirea directă pe realitate. La o primă vedere, lumea ficțională pe care o construiește Gabriel Chifu, în acest roman precum și în precedentele, este extrem de apropiată de cea reală. Pare o copie directă, unu la unu. Și totuși, niciodată autorul nu localizează. România este „minunata țară x”, Bucureștiul e B., Sinaia e S., iar personajele politice preabinecunoscute ale zilei sunt nenumite. Totuși, cum se iese la sud din „x” se intră în Bulgaria, se merge la Plevna și la Sofia și trenul se îndreaptă spre Salonic și Atena. Refuzul localizării funcționează doar în cazul României și al universului românesc, pentru că, de fapt, Gabriel Chifu, ori prin ce locuri exotice își aleargă personajele, vorbește despre un singur spațiu: cel românesc. Atâta doar că nu este, așa cum ești tentat să crezi la prima vedere, o transpunere realistă, plauzibilă a acestuia. Este un spațiu creat din reacția artistului la lume. Iar Gabriel Chifu înțelege să facă din descrierea – și, implicit, construirea – acestei lumi un act critic. România nu este o transpunere obiectivă, ci una profund personală și în permanență conflictuală. Realitatea noastră, recognoscibilă facil, este tensionată în blocuri de bine și rău, în permanentă coliziune. Nu este loc pentru gri, doar pentru alb și mult negru.
De altfel, ceea ce personal îmi place cel mai mult în textele lui Gabriel Chifu este faptul că se numără printre extrem de puținii autori care au în primul rând o miză morală în textele pe care le semnează. Nu etică, morală. Una foarte riguros articulată, de extracție clasică, cu un pronunțat caracter creștin. Lumea lui Gabriel Chifu nu poate exista în afara numirii și judecării răului, nu poate ființa fără a încerca să exorcizeze răul identificat. Scriitorii noștri moderni și contemporani, atunci când se aruncă în această zonă preferă să o facă din postura de spectator. Notează, surprind răul, dar nu îl angajează în încleștare. Gabriel Chifu este printre cei care cred că nu poți decât să accepți lupta, că menirea artistului nu este de a înfățișa răul, ci de a-l combate. Poate părea puțin desuet pentru moda zilei, dar, eu unul, găsesc satisfacție în această postură combativă. Romanele autorului au o doză de manifest, iar Trenul nu face excepție. Poveștile fiecăruia dintre pasagerii compartimentului din Elada Expres sunt povești cu morală. Despre păcat și despre posibila mântuire. Despre desfrâu, avariție, egoism, despre insensibilitate și chiar crimă.
Din păcate, la fel ca în toate romanele sale, există o victimă a acestei construcții. Personajele. Gabriel Chifu operează cu tipuri, nu cu oameni. Personajele sale sunt întrupări ale unor probleme, nu oameni care au o problemă. Poveștile lor sunt interesante, ei, ca oameni, sunt puțin verosimili. Există o oarecare naivitate în construcția lor, o ingenuitate de scriitor romantic aproape, ceea ce este ciudat având în vedere că întreaga construcție a romanului este una extrem de modernă, cu jocuri textuale, planuri suprapuse și un întreg arsenal autoreflexiv și referențial apropiat de postmodernismul optzecist. Personajele sunt însă la nivel rudimentar din necesități ideologice. Construcția lor servește la a pune în discuție idei, nu la a anima indivizi interesanți.
Trenul este un roman care te provoacă mereu la judecată. Este o meditație despre lumea românească modernă, despre decădere și posibilitatea de a te mântui. Tot drumul trenului este, de altfel, o metaforă a transgresiunii. Folosindu-se de faptul că ficțiunea romanului conține ficțiunea relatării lui Luca, Gabriel Chifu își lasă poveștile neterminate, fiecare final având o doză de nedeterminare, o serioasă încărcătură de îndoială. Niciuna dintre istorii nu are un final cioplit în piatră. A pierit cu adevărat Lazăr, s-a sinucis Emil, este Iustin nebun? Răspunsurile sunt alegeri ale cititorilor. Romanul lui Gabriel Chifu, deși aparent liniar, merge, asemeni trenului din poveste, în direcții neașteptate. Focalizează pe morală. Se joacă puțin cu condiția umană și sfârșește, absolut surprinzător, cu un comentariu politic la zi, aducând astfel, abrupt, în scenă, o altă idee cu bătaie lungă a autorului: politica.
Trenul este un personaj foarte jucat în cărți și filme. Cred că fiecare dintre noi are o întreagă colecție de astfel de imagini „clasice”. Acum, Gabriel Chifu adaugă pentru cititorii săi încă una. Un roman care se citește ușor, dar despre care se poate povesti foarte mult.