Romanele românești ale ultimelor trei decade s-au concentrat de atît de multe ori asupra perioadei comuniste încît este imposibil să negi că aceasta a fost – și s-ar părea că are încă suflul să rămînă – tema principală a unei literaturi care își asumă, mai mult sau mai puțin conștient sau voluntar, rolul de memorie, tribunal și istorie. La mai mult de treizeci de ani de la căderea regimului Ceaușescu, ar fi de așteptat, poate, ca volumele să fie mai blînde, mai lipsite de violența de rechizitoriu atît de manifestă în primii ani de după 1989. Și avem, într-adevăr, destule romane care marșează pe o recuperare a istoriei acelor ani întunecați, avem destule romane care se așază pe o cale mai potolită și mai asemănătoare cu formula clasică a romanelor istorice, fie ea chiar și o istorie recentă. Dar, în lipsa unui real proces al comunismului, în lipsa unei istorii a comunismului acceptată, dacă nu unanim, măcar unitar reflectată într-o memorie de grup, în lipsa unui demers coerent de primenire și vindecare a societății, arta continuă să fie singura formulă prin care o exorcizare și o judecată mai poate funcționa. Romanul de debut al clujeanului Florin Lazăr se așază tocmai în acest șir lung, inegal valoric, contondent, tăios al romanelor care sînt un manifest al acuzării. Nu există o formulă care să le cuprindă, ceea ce le apropie este optica, atitudinea și intenția manifestă.
Fețele oglinzii este o poveste simplă, ciudat răsfirată, fără pretenții de credibilitate sub raportul plauzibilității, apăsătoare și violentă ca imagistică, dar emoționantă sentimental. Este o ilustrație și o demonstrație. Un rechizitoriu și un text aproape naiv-moralizator. În decembrie 1987, la o lună după ce primește invitația, Alexandru Presecan, tînăr profesor de română din Cluj (de fapt dintr-un sat din zona Clujului), încearcă să-și viziteze prietenul din armată cu care nu mai ținuse legătura, Iulian State, la o cabană silvică în munții de lîngă Brașov. Pe drum este interceptat de securitate, căci se dovedește că prietenul său tocmai ce fusese unul dintre principalii actori ai protestelor din Brașov, iar acum este dispărut. Ancheta care urmează este stranie, un melanj de brutalitate și scene suprarealiste de discuții aproape prietenești, cu trimiteri și apropouri etico-filosofico-religioase. Ciudatul episod care constituie mai bine de jumătate din roman se sfîrșește cu o bătaie cumplită încasată de inocentul profesor, care este aruncat pe linia de cale ferată. Salvat de o milostivă familie de ceferiști, va începe o timidă afacere sentimentală cu fiica acestora, doctorița Luminița Boiu. Apoi, printr-o răsturnare de situație desprinsă din romanele de tip thriller de spionaj la modă, va afla soarta prietenului său. Acesta nu este sfîrșitul, pentru că nefericitul profesor a fost condamnat de la bun început de către autor să sfîrșească ucis de către securitate (din motive obscure). Epilogul ia o turnură adolescentină, căderea regimului permițînd personajelor secundare o reuniune comemorativă și un sfîrșit încărcat de morală.
Înainte de oricare altă observație, să notăm că nu am mai văzut de foarte, foarte, foarte mult timp un roman atît de prost corectat, ceea ce este o bilă neagră pentru o editură altfel cu mari pretenții de seriozitate.
Florin Lazăr, chiar dacă este un debutant, nu este un naiv care abia amușină literatura. Și asta nu o confirmă titlul de doctor (cu o teză despre Nicolae Breban), ci frazarea curată și dinamică, capacitatea de a controla tonul narațiunii și evidentele aptitudini de construcție. Prozatorul insistă asupra descrierilor. O face în mod evident programatic, acestea fiind un element important în creionarea atmosferei sumbre și dezolante a sfîrșitului anilor optzeci. Descriptorii aleși trimit spre întuneric, frig, mizerie. Imaginea colțurilor din România comunistă panoramată este una a dezolării și întunecimii. Lumina are nuanțe de galben stins, murdar. E lipsită de strălucire. Există trimiteri spre putreziciune. O lume a descompunerii. Și frigului. Florin Lazăr, în pasajele descriptive, se joacă inteligent cu fraza. O lungește. Intenționat. Și peste așteptările cititorului. Acumulează epitete. Acolo unde am aștepta să fie trei, plasează cinci. Apoi scurtează fraza și degajează textul înspre dialog sau discurs indirect liber, jucîndu-se cu reflexele de cititor ale celui care parcurge textul, reușind prin înșelarea acestora să țină textul alert fără a exploata elemente narative, printr-un simplu artificiu stilistic. Unde se vede totuși lipsa de experiență a autorului este în pasajele în care scapă din mînă controlul scriituri și cade victimă propriei intenții. Anticipînd efectul moralizator al unor pasaje, prozatorul trece într-o dispoziție de efuziune adolescentină, simpatizează cu propriul text, zîmbește ideii pe care urmează să o sublinieze. Nu este o alunecare supărătoare, dar este vizibilă în mai multe locuri.
În Fețele oglinzii personajele nu sunt coerente. Nici nu cred că au încercat să fie. Maiorul de securitate care conduce ancheta nu este un singur om ca psihologie și reacții, ci este o sumă de șabloane, ceea ce în mod asumat s-a și dorit a fi. Faptul că de la un episod la altul este diferit nu face decît să sublinieze că este pur și simplu o încarnare a unei întregi instituții ale cărei tare și oribile metehne le ilustrează demonstrativ. Este torționarul, racolatorul, anchetatorul, agentul provocator, securistul familist și de treabă, este robotic și uman, este inteligent și prost. Florin Lazăr nu vrea neapărat să spună o poveste, el vrea să ilustreze o epocă, iar această istorie a profesorului de română este osatura pe care se construiesc episoadele necesare pentru a clădi o expoziție de tablouri tematice ale cotidianului comunist. Nu este pic de melancolie sau nostalgie în această recreere a anilor optzeci. Doar furie, resentiment, o imensă frustrare în fața unei societăți, a unei lumi întregi opresive și distrugătoare. România din aceste pagini este una acuzată, o istorie care are nevoie nu de a fi rememorată cu detașare, ci eviscerată cu furie. Într-un fel, lectura romanului este un traseu care caută nu atît să salveze din uitare o lume tot mai îndepărtată acum, ci să o judece și să o condamne ca o lume fundamental rea în toate resorturile care o articulează.
Există mai multe fracturi de logică și pierderi ale verosimilității în derularea evenimentelor, dar acestea nu sînt decît elemente care vin să amplifice parcă și mai mult sentimentul de reacție violentă a autorului față de lumea pe care o reconstruiește, sentiment pe care îl transferă asupra cititorului său. În înșiruirea de acuze, incongruențele nu sînt alceva decît alte pietre bune de aruncat în universul supus judecății. Supus acuzării.
Dar, aidoma celorlați romancieri care urmează această cale a rechizitoriului apăsat, Florin Lazăr nu scapă tentației de a propune anticorpi în fața lumii corozive. Camaraderia, credința și iubirea e tripleta capabilă să exorcizeze răul și să ofere o ieșire. Pentru Alexandru Presecan nu există cale de scăpare. Disprețul clocotitor cu care prozatorul își tratează lumea pusă în scenă e un indiciu elocvent de la început asupra destinului tragic care îi este rezervat personajului. Acesta nu este omorît pentru că ar exista vreo noimă, vreo motivare în gestul securității, el moare pentru că în această societate ei sînt călăii, oamenii buni sînt victimele, iar sensul acestei lumi face gestul asasinatului inevitabil și anticipabil.
Fețele oglinzii este un roman care nu se citește ușor. Pe de o parte, narațiunea fracturată în episoade care țin mai degrabă de un volum de povestiri tematice impune false pauze și inițiază mai multe relansări ale narațiunii în direcții aparent noi. Pe de altă parte, atmosfera apăsătoare face ca uneori romanul să treacă granița realismului înspre un grotesc zugrăvit în tușe groase, pline de zgură. Logica cotidianului e înlocuită de o logică a coșmarului. Și aceasta este cheia cea mai potrivită de lectură. Florin Lazăr explică, destul de puțin voalat, că modul în care înțelege să construiască lumea din roman este o oglindă pe care cititorul trebuie să o întoarcă pentru a descoperi în spatele său realitatea convingătoare. În practică, prozatorul manipulează cu furie oglinda, o sparge, iar din cioburile rezultante o lume fracturată și fracturantă își așteaptă cititorul.
Romanul de debut al lui Florin Lazăr este departe de a fi perfect, dar propune un autor care, dacă își va tempera, emoțional vorbind, construcția literară, va da cu siguranță cîteva volume interesante. Pînă atunci, Fețele oglinzii este o lectură a exorcizării pentru toți cei care simt că mai au un cont de reglat cu acest trecut obsedant al României.
Victor Cubleşan