Filologul autentic este perceput, prin definiție, ca un om dedicat bibliotecii, un împătimit scormonitor printre cărți sau manuscrise provenite din alte epoci. O imagine emblematică pe care Gheorghe Chivu o ilustrează cu prisosință, studierea și editarea vechilor scrieri devenind o prioritate pentru profesorul bucureștean. Câteva direcții de cercetare au polarizat, de-a lungul anilor, activitatea lingvistului, fiecare dintre acestea regăsindu-se în aceeași preocupare consecventă pentru redescoperirea și punerea în valoare a unor monumente ale limbii române. Prezența sa, timp de patru decenii, în cadrul Departamentului de limbă literară și filologie al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, întemeiat de Iorgu Iordan și Al. Rosetti, a favorizat acest demers științific. Restituirea, cu rigoare și acribie, a unor texte fundamentale pentru cultura română îi captează, cu precădere, interesul, exemplele fiind concludente. Între acestea se înscrie, mai întâi, editarea Pravilei lui Coresi din 1560‒1562, cuprinsă în zbornicul de la Ieud, pe care o include în volumul Texte românești din secolul al XVI-lea (1982), coordonat de Ion Gheție. Seria edițiilor pe care le-a alcătuit cu migală continuă cu o culegere insolită de cărți apocrife, Codicele Sturdzan, un miscelaneu scris între 1580 și 1619, în principal, de popa Grigorie din Măhăceni, lângă Turda. Textul acestei cărți „poporane” fusese editat de B.P. Hasdeu, în 1879, în Cuvente den bătrâni, Gh. Chivu propunând, în 1993, o nouă transpunerea manuscrisului academic donat de Dimitrie A. Sturdza, în concordanță cu stadiul actual al criticii textuale. Precizez că ediția Codicelui Sturdzan a constituit teza sa de doctorat susținută în 1988, fiind distinsă la apariție cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române. Pe aceeași linie se situează publicarea primei gramatici românești scrise în limba latină, cu titlul Institutiones linguae Valachicae (2001), ediția critică fiind întocmită pe baza manuscrisului păstrat la Kalocsa, în Ungaria. De menționat că atribuirea acestui text este revizuită, definitiv, de filolog, la fel ca în cazul unui alt manuscris din aceeași colecție, Lexicon compendiarium Latino-Valachicum, compus între1770-1776. Exemplară este apoi editarea, în 2008, a celui dintâi lexicon al limbii române, Dictionarium Valachico-Latinum, păstrat în fondul de manuscrise al Bibliotecii Universității „Eötvös Loránd” din Budapesta, cunoscut și sub denumirea de Anonymus Caransebesiensis, operă considerată „o sursă extrem de importantă pentru cercetarea istorică a limbii române literare și pentru dialectologia noastră istorică”. Reținem, totodată, predilecția sa de a consulta sistematic fonduri de manuscrise românești aflate în biblioteci străine, soldată cu descoperiri surprinzătoare. Sunt consacrate comentarii filologice pertinente unor texte mai puțin cunoscute, cum ar fi Apocalipsul Sf. Apostol Pavel, denumit și Apocriful Iorga, scris în Bihor înainte de 1650, apoi o versiune bănățeană a cărții populare Cele 12 visuri ale lui Mamer sau copia fragmentară De pre ruditu lumii, care descinde din Palia de la Orăștie. Multe dintre contribuțiile sale urmăresc elucidarea unor aspecte controversate privind datarea, localizarea, filiația și paternitatea textelor, studierea raportului dintre normă și grai, dintre norma reală și norma ideală, precum și despre unificarea limbii române literare vechi. În fine, trebuie menționat că studiile sale nu s-au cantonat doar în zona începuturilor scrisului românesc, reeditarea operei lui George Coșbuc, prezentarea manuscriselor traducerii acestuia din Divina Commedia a lui Dantes au analiza limbajului poetic eminescian fiind o mărturie în acest sens. Cea mai recentă editare a sa (în colaborare) are ca obiect de studiu predicile în română ale misionarului italian Silvestro Amelio, Conciones Latinae Muldavo, scrise cu alfabet latin în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, volum apărut în 2023 la Editura Academiei Române.
În aceeași măsură, investigațiile lui Gh. Chivu au fost axate pe studierea stilurilor limbii române literare, pornind de la principiul că „descrierile sincronice trebuie corelate, apoi, în diacronie”. Lingvistul constată existența unor variante funcționale ale scrisului românesc vechi și premodern, încercând să delimiteze, pe parcursul perioadei 1532‒1780, configurația stilurilor beletristic, juridico-administrativ și tehnico-științific. Ultima variantă, cuprinzând scrieri din domeniile geografiei, lingvisticii, istoriei, filosofiei, medicinei și matematicii, cunoaște o adevărată resurecție abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În continuare, autorul își lărgește sfera de analiză, prin abordarea unei variante ignorate a românei literare moderne: limbajul bisericesc. Alte lucrări novatoare de natură stilistică dezbat exprimarea figurativă în vechiul scris beletristic religios, virtuțile rafinate ale textului psalmic sau evoluția variantelor scrisului nostru literar. Nu întâmplător, Discursul său de recepție rostit în acest an în plenul Academiei Române se intitulează Istoria limbii române și nevoia permanentă de limbă literară, un adevărat elogiu al limbii noastre de cultură, „o laudă adusă cărții românești din toate timpurile, dar mai ales celei considerate vechi”, remarcabilă prin „valoarea așezată, devenită perenă”.
O altă coordonată a cercetărilor sale este reprezentată destudiul componentei latino-romanice a vocabularului românesc, precum și al etapelor procesului de modernizare lexicală a limbii scrise. De altfel, o lucrare lexicografică din 1992, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421–1760), pe care cercetătorul a elaborat-o în colaborare, pune în evidență prezența semnificativă a împrumuturilor latinești și romanice, pătrunse direct sau prin filiere neromanice. Lingvistul abordează, de asemenea, subiecte legate de lexicul operei mitropolitului Dosoftei, de modelul ortografic latinesc în textele românești, neologisme de origine latină în scrierile lui Dimitrie Cantemir, prezența împrumuturilor italienești în limba română veche sau scrierile misionarilor italieni din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. O imagine aproape completă a acestor exegeze diverse și aprofundate poate fi recompusă din lectura unor cărțimai recente ale lui Gh. Chivu, respectiv Vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice (2015) și Limbă și cultură. Studii de istorie a limbii române literare (2019), alături de diferite tratate și volume colective.
Am avut prilejul că colaborez cu Gh. Chivu la realizarea ediției de Opere de Ion Budai-Deleanu, apărută în 2011 în colecția „Opere fundamentale”, o conlucrare perfectă în care ne-am propus, bazați, în mare măsură, pe recitirea manuscriselor, să depășim limitele unor editări anterioare (Gh. Cardaș, Jacques Byck, Florea Fugariu). Nu pot să nu consemnez, apoi, contribuția sa consistentă în transcrierea și adnotarea unui mare număr de scrieri lingvistice, teologice și instructive din cadrul antologiei noastre Școala Ardeleană, publicată în patru volume, în 2018, sub auspiciile Fundației Naționale pentru Știință și Artă, lucrare a cărei revizie am asigurat-o, de asemenea, împreună. Dar ceea ce m-a convins o dată în plus de apetența sa filologică deosebită a fost munca asiduă la redactarea și revizia Enciclopediei literaturii române vechi, la care m-a cooptat încă din 2010. Cred că e nevoie de o reparație în privința implicării cercetătorului de excepție Gh. Chivu în coordonarea acestei lucrări de anvergură, însumând 1040 de pagini și circa 500 de articole. Retrăgându-se, în anumite circumstanțe, în 2016, din cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, unde a condus, în ultima perioadă, Departamentul de literatură veche și a îndeplinit funcția de director-adjunct, academicianul Gh. Chivu nu a mai fost prezent efectiv la lansarea, în 2018, a acestei opere de referință pentru patrimoniul cultural românesc. Dar aceasta nu înseamnă că meritele sale în conceperea și finalizarea lucrării ar putea fi minimalizate sau însușite de către altcineva. Poate că o nouă ediție a Enciclopediei, amplificată și adusă la zi, ar fi un prilej nimerit pentru restabilirea adevărului.