Anul 2026 a fost instituit oficial în România drept „Anul Iancu de Hunedoara”, conform Legii 10/2026, pentru a comemora 570 de ani de la moartea acestui „apărător al creștinismului, echilibru și toleranță între semințiile Europei” (11 august 1456) și de la victoria de la Belgrad asupra turcilor islamici. Multă vreme s-a socotit că acest român, remarcabil conducător militar și politic, a rămas reprezentativ pentru calitatea sa de voievod al Transilvaniei și mai ales cea de guvernator al Ungariei. Aceste temeiuri politice au oferit argumentele necesare celebrării sale ca erou de seamă al Regatului Maghiar într-un secol al XV-lea dominat de statura lui și de cea a fiului său, Matia Corvin (1443–1490), unul dintre marii regi ai țării, cu un profil legendar statornicit devreme în postumitatea sa.
Unii istorici au socotit că Ioan/Iancu a fost altceva decât fiul unui român – Voicu, înnobilat de regele Ungariei, era fiul lui Șerb, din Țara Românească, și s-a remarcat în luptele cu turcii – și al unei nobile românce, Elisabeta de Margina (Morzsinai/Morzsina), și au văzut în Matia Corvin mai mult un descendent – pe linie maternă – al magnaților maghiari din neamul Szilágyi. De aici o anume rezervă vremelnică în istoriografia română…
Din 2007 însă România a intrat și ea în Uniunea Europeană, devenind, alături de Ungaria, unul dintre cele douăzeci și șapte de state ale acesteia; granițele dintre ea și Ungaria s-au relaxat și fluidizat, iar raporturile științifice dintre cele două țări au devenit mai curând de cooperare decât polemice.
Faptul că România îl celebrează în acest an pe Iancu de Hunedoara, văzând în el mai cu seamă un învingător al inamicilor creștinătății, deci al unei Europe creștine ce includea atât Occidentul, cât și Europa Centrală, fructifică dintr-o nouă perspectivă amintirea eroului. El ajunge acum să fie unul dintre românii de seamă care au exprimat valori europene și care le-au susținut activ, când a fost nevoie făcând-o călare și cu spada în mână.
Se sărbătorește astfel spiritul românesc prooccidental și adeziunea la Creștinătate (Christianitas) în cadrele unui „papalism” pe care specialiștii obișnuiesc să îl lege de anul 1700, când parte dintre ortodocșii transilvani au pășit pe calea greco-catolicismului. Răsare astfel în atenție o nobilime românească „papistașă”, în rândul căreia Iancu de Hunedoara a știut să și-l păstreze aproape, ca pe un sfetnic combătând cu crucea ceea ce el înfrunta prin tăișul spadei, pe faimosul Ioan de Capistrano. De această lume românească, mărturisind o diversitate confesională anterioară apariției Reformei și apoi convertirii habsburgice la Biserica Romei din vremea Habsburgilor, a venit, poate, vremea să se vorbească mai aplicat și mai realist, lăsând deoparte excesele unui purism ce amintește de moștenirile fundamentaliste ale altor vremuri.
Evident, România nu uită să admire în Iancu de Hunedoara reușita socială și politică a unui român în contexte etnoculturale și confesionale complexe, în care românii nu se validau ca români. Pe de altă parte, dacă se ține seama de evoluțiile politice și militare din Țara Românească și Moldova patronate de autoritatea eroului de la Belgrad, se va vedea pe bună dreptate în silueta celui din castelul semeț de la Hunedoara un suzeran și, pentru unii domnitori, o rudă legitimă a voievozilor români, Mușatini și Basarabi (Bogdan al II-lea al Moldovei s-ar fi căsătorit cu Maria Oltea, după unii ea făcând parte din familia lui Iancu sau a soției acestuia; sora lui devenind soția lui Petru al II-lea al Moldovei; Vladislav al II-lea al Țării Românești era și el considerat „membru al familiei” sale).
Iancu de Hunedoara a jucat un rol crucial în istoria Țării Românești și a Moldovei, nu doar ca lider militar împotriva Imperiului Otoman, ci și ca un adevărat „făuritor de domni”. El nu s-a limitat la diplomație, ci a integrat trupele valahe și moldovene în marile sale campanii anti-otomane. Strategia sa era clară: pentru a proteja Regatul Ungariei și Creștinătatea, avea nevoie ca statele extracarpatice să fie conduse de domnitori loiali, capabili să contribuie la efortul de război.
Dedicarea anului 2026 în România rememorării chipului și faptelor lui Iancu de Hunedoara este o afirmare neechivocă, în mai multe feluri, a europenismului marelui om, dar și a opțiunii noastre de astăzi pentru Europa Unită.