În articolul precedent, am arătat, mai degrabă prin eliminare decât prin raționament direct, câteva motive serioase pentru care Marin Preda nu a mai plasat acțiunea din Cel mai iubit dintre pământeni la București, așa cum o făcuse în toate romanele sale „citadine” precedente. Încă nu am examinat, însă, rațiunile care l-au determinat să mute acțiunea, dintre toate orașele mari și mici ale României, taman la Cluj.
Indiciile în măsură să ne dezvăluie de ce Marin Preda s-a mutat, ca să zic așa, la Cluj-Napoca, în ultimul său roman, sunt de aflat mai ales în text.
Un motiv puternic pentru amplasarea la Cluj ține de profesiunea personajului-narator, Victor Petrini. Acesta nu este filosof (cum spun unii), fiind încă prea tânăr pentru asta, ci profesor de Filosofie, asistent la facultatea de profil. În anii în care se petrec întâmplările din roman, adică între finalul celui de-Al Doilea Război Mondial și începutul „micului dezgheț” dejisto-ceaușist, în România existau numai trei facultăți de filosofie: la București, la Iași și la Cluj. Am văzut de ce facultatea bucureșteană nu putea fi aleasă ca „umbrelă” academică a lui Victor Petrini: în Capitală, facultățile umaniste au fost epurate sălbatic, la Filosofie nemairămânând, practic, nici unul dintre vechii profesori. Unii dintre aceștia (Constantin RădulescuMotru, de pildă) nu au fost doar eliminați, ci au trecut prin pușcărie și domiciliu forțat. Scriitorul risca să-și vadă romanul interzis dacă intra în arcanele „refondării” comuniste a filosofiei românești, iar ca prozator realist nu avea cum ocoli aceste realități. Preda știa foarte bine că Partidul Comunist, după schimbarea de garnitură din 1965, a „recunoscut” public numai „erorile” perioadei staliniste, nu și crimele. Cum ar fi putut, în aceste condiții, construi în mod verosimil un personaj care, ca tânăr asistent la Filosofie, la București, nu simte nevoia să relateze nimic despre detenția unor profesori de-ai săi și despre procesele politice care au însângerat filosofia noastră, culminând cu „lotul Noica-Pillat” (1958-1960)?
Rămânea soluția „refugiului” în provincie, pentru care mai erau disponibile, ca orașe, numai Iași și Cluj. Prima variantă a căzut de la sine: pe lângă faptul că și la Iași filosofia a fost epurată aproape ca la București (cu un Ion Petrovici trimis în pușcărie pentru zece ani, în 1949), școala moldavă se afla, în anii 1950-1960, într-o gravă degradare. Cine cunoaște istoria culturii române postbelice știe că nu la Iași putea imagina prozatorul universul ficțional din Cel mai iubit dintre pământeni. Lipsea de acolo un simbol.
„Borna” la care fac referire e, evident, Lucian Blaga. „Marele filosof ” din roman, nenumit dar lesne recognoscibil prin elementele biografice publice, începând chiar cu eliminarea din facultate. Pe care Marin Preda are curajul să o descrie exact așa cum s-a întâmplat, ba chiar accentuând portretul negativ al celui care a condus „asaltul” și finalmente a luat tocmai catedra lui Blaga: demult uitatul Pavel Apostol, în roman, „caloriferistul”.
Relația lui Marin Preda cu Lucian Blaga e ceva mai subtilă decât se cunoaște îndeobște. La prima vedere, nu este mare lucru, dar cel puțin o rememorare a lui Ion D. Sîrbu ne lasă să zărim, ca printr-o ușă întredeschisă, un raport de recunoaștere. Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal povestește că, după apariția romanului Moromeții (1955), Blaga le-ar fi spus discipolilor care îndrăzneau să-l mai viziteze în biroul său de la Biblioteca Centrală Universitară: „Luați făclia din mâinile scitului! Nu lăsați să ajungă făclia peste munți, făclia trebuie să rămână în Ardeal!”
Chiar dacă Ion D. Sîrbu le mai înflorea, scena narată de el (și reluată, inclusiv în corespondența cu colegi de la Cercul Literar) pare veridică și în stilul lui Blaga. Filosoful percepe schimbarea de paradigmă pe care o consemnează tragic romanul lui Preda, care pune capăt unui secol de literatură socială (și) țărănească și îngroapă o paradigmă antropică: țăranul. Blaga, care-și construiește întreaga filosofie a culturii pe sensurile „spațiului mioritic”, simte – probabil că va fi citit măcar în parte romanul, sau poate fragmentele publicate în revistă – cutremurul. Căruia îi dă un sens etic (și) național: dispariția țăranului ca tip de existență, pe care o impune întreaga teorie leninistă, înseamnă și dispariția din viața publică românească a acelui etos care, fixat în scris de cărturarii Școlii Ardelene, a animat amplul efort de construcție a națiunii noastre în epoca modernă. Nici invers nu putem vorbi despre absența oricărei legături. Mai întâi, în Cel mai iubit dintre pământeni avem de-a face cu un puternic manifest subteran al „vechii Românii”, pe care prozatorul o recuperează simbolic atunci când înfățișează personaje care, vorba lui Ion Gavrilă Ogoranu, se îndoaie, dar nu se frâng, în frunte cu Victor Petrini. Prezența în roman a „marelui filosof ” nu e de decor: Blaga este reperul ultim, este „arbitrul” moral și intelectual la care apelează Petrini în ultimă instanță. În raport cu el, Ion Micu este doar un chibiț alunecos și nesigur, care spune vorbe în doi peri. (Deși nu-mi este simpatic Paul Georgescu, trebuie spus că alter ego-ul său romanesc îl previne sibilinic pe Victor Petrini că este în pericol, exact așa cum, în 1952, criticul realist-socialist îl prevenise pe tânărul prozator: astăzi știm, din dosarul de urmărire la Securitate, că în 1952 temuta instituție propusese expressis verbis internarea lui Marin Preda în lagăr.) Lucian Blaga funcționează, în Cel mai iubit dintre pământeni, pe post de simbol al vechii și autenticei culturi române, cea interbelică, al cărei produs era și Petrini și pe care comuniștii, în realitate, au făcut-o bucăți prin metode similare celei folosite în roman asupra personajului. Celelalte două simboluri la care, eventual, ar fi putut face apel Marin Preda erau Tudor Arghezi (interzis între 1948-1954) și George Călinescu (dat afară din facultate în 1948). Însă cu Arghezi prozatorul nu avea nicio afinitate, iar cu Călinescu avusese un conflict destul de dur în 1961, când Preda recenzase negativ – și pe bună dreptate – romanul Scrinul negru. Rămânea numai Blaga, prin urmare, care, în plus, era și clujean, chiar dacă, la ora la care se petreceau evenimentele din Cel mai iubit dintre pământeni, o parte din Cluj se purtase incalificabil cu marele scriitor și filosof, iar altă parte, de fapt, nu-l înțelegea.
Există unele semne că, mai ales în ultimul deceniu de viață, Marin Preda se apropiase, fie și numai epidermic, de personalitatea lui Lucian Blaga. (O fotografie realizată acasă la Eugen Simion îl arată pe Preda stând pe un fotoliu, pe al cărui braț se află câteva volume din ediția Blaga de la Minerva, cu care criticul a povestit că scriitorul a plecat la Mogoșoaia.) Nu se punea, desigur, problema ca în Cel mai iubit dintre pământeni personajele să filosofeze, chiar dacă erau de meserie profesori de filosofie: scriitorul era mai inteligent decât criticii care cred că, într-un roman, personajele trebuie să-și expună în detaliu și explicit profesiunea, în loc să-și trăiască viața. Însă știm, din jurnalul aceluiași Eugen Simion (Timpul trăirii, timpul mărturisirii, 1976), că, aflat la Paris, Preda s-a exprimat ireverențios față de gândirea lui Emil Cioran, exclamând: „Când a boicotat țăranul român istoria? La Plevna sau la Mărășești?” Întrebarea sa nu e simplistă decât pentru snobi. Marin Preda evolua, se pare, după cum arată și eseurile din Imposibila întoarcere (1971), către o viziune mai apropiată de Blaga decât de trăiriști, în ceea ce privește destinul posibil și de dorit al culturii române. Adversar al ideii „excepționalismului românesc” (de aici și reacția sa ostilă față de mitizarea „obsedantului deceniu”), Preda crede în inevitabila schimbare de paradigmă pe care o produce moartea țăranului ca realitate antropică și mod de viață. Anticipată de cruzimea neorealistă a scenelor din Întâlnirea din Pământuri (1948) și din Moromeții, această schimbare brutală se va produce în comunism prin cooperativizarea agriculturii. Abia după această dispariție, țără-nimea va trece în mit și va deveni cultură: recitiți paginile scrise de Preda la moartea tatălui său, Tudor Călărașu, privit ca „ultimul țăran”.
Preda a avut și o mică relație afectivă cu Clujul, despre care voi vorbi într-un alt articol. În cadrul ultimei vizite de dinainte de Cel mai iubit dintre pământeni, a ținut să vadă cu ochii săi casa în care a locuit Lucian Blaga și strada pe care filosoful interzis cobora, salutându-l ceremonios pe Ion Agârbiceanu, sacerdotul interzis. Deși era un spirit sudic, cred că prozatorul a rezonat la frumusețea elevată a acestui spațiu. Blaga a devenit astfel, în Cel mai iubit..., un simbol al modernității românești și al transformării culturii populare în cultură majoră: un simbol pe care comuniștii l-au marginalizat, dar nu l-au putut elimina.
Odată cu Lucian Blaga, însă, întreaga zestre de cultură a Clujului și a Transilvaniei a pătruns în text, făcând din Cel mai iubit dintre pământeni romanul cel mai aparte al lui Marin Preda și, totodată, o mărturie unică despre condiția umană sub communism.