Puțini comentatori au întârziat mai mult de-o frază în jurul împrejurării că Marin Preda a plasat acțiunea din romanul Cel mai iubit dintre pământeni (1980) în Cluj. Și totuși, alături de îndeletnicirea personajului principal – cea de profesor de filosofie –, este cea de-a doua îndepărtare majoră de tiparul romanelor prediste. Nu este, firește, singurul dintre romanele „urbane” în care acțiunea se desfășoară în afara Capitalei: și în Intrusul, din 1968, Călin Surupăceanu pleacă la un moment dat să construiască un combinat în Moldova. Însă episodul plecării din București este aici doar un intermezzo: eșuând pe toate planurile, Surupăceanu se întoarce în orașul în care este loc pentru toți, chiar și pentru înfrânți. Spre deosebire de el, Victor Petrini este clujean și singurele sale absențe din oraș sunt provocate de cele două detenții: cea politică, respectiv, cea preventivă, în care redactează manuscrisul care va deveni, printr-o convenție veche de când literatura, însuși romanul.
Mai mult, scriitorul devenise, după copilăria la Siliștea-Gumești și scurtele episoade școlare petrecute în provincie, narate în Viața ca o pradă (1977), un bucureștean îndrăgostit de orașul în care locuia din timpul războiului. Toate romanele sale mai vechi – Risipitorii (1962), amintitul Intrusul, apoi Marele singuratic (1972) și, desigur, Delirul (1975) și Viața ca o pradă – sunt presărate cu descrieri afectuoase, amănunțite, ale marelui oraș, ale cartierelor și ale clădirilor sale. Se poate, desigur, ricana pe marginea originii țărănești a prozatorului, însă nu i se poate tăgădui atașamentul față de București, pe care câteva eseuri din Imposibila întoarcere (1971) îl dezvăluie a fi fost dublat și de un autentic spirit civic, bazat pe bună cuviință și respect față de concitadini. Preda e mai orășean, de fapt, decât criticii care îi contestă capacitatea de adaptare la oraș…
Așadar, de ce s-a hotărât Marin Preda să plaseze acțiunea ultimului său roman – a cărui scriere a simțit-o a fi obligatorie, încât a întrerupt lucrul la volumul al doilea din Delirul – în capitala Transilvaniei? Înainte de a pătrunde în text, în căutarea unor sugestii, mă opresc mai întâi la context.
Cel mai iubit dintre pământeni este un roman cu o pronunțată componentă politică. Dintr-un anumit punct de vedere, este un roman al „obsedantului deceniu” (formulă care, are dreptate Nicolae Manolescu, înseamnă altceva pentru Marin Preda, dar din păcate nu ce sugerează criticul), dacă nu cumva chiar romanul „obsedantului deceniu”. Numai că, spre deosebire de toate celelalte creații de această factură, de la Vânătoarea regală (1973) a lui Dumitru Radu Popescu, până la Galeria cu viță sălbatică (1976) a lui Constantin Țoiu, în Cel mai iubit dintre pământeni autorul nu se ascunde în spatele unei parabole, nici în umbra „condamnării exceselor trecutului”, proclamată de Nicolae Ceaușescu de la tribuna miticului Congres al IX-lea din 1965. Fără să facă paradă de curaj („Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu!”, obișnuia să spună), Preda a construit o ficțiune în care sub lupă nu e o anumită etapă, între timp depășită, a comunismului, ci regimul ca atare. Când scrie un eseu cu titlul Era ticăloșilor, Victor Petrini nu se referă la deceniul stalinist: textul este scris după eliberarea din detenția politică, deci după ce începuse „micul dezgheț” dejisto-ceaușist. De asemenea, atunci când cumpără de la chioșc, tot după eliberare, Revista de filosofie și comentează că aceasta „nu conține nici un pic de filosofie”, tot în perioada de „dezgheț” ne aflăm: aceea în care astăzi credem că se revenise la normalitate. Or, romanul lui Marin Preda tocmai asta ne sugerează, și anume, că în comunism nu există normalitate.
De aceea, dacă ar fi plasat acțiunea romanului la București, scriitorul s-ar fi trezit în fața unor dificultăți politice insurmontabile. În primul rând, confruntările care la Cluj, în roman, ca și în realitate, s-au soldat cu eliminări din facultate și cu detenția unor tineri intelectuali, în special din Cercul Literar de la Sibiu, la București având cu totul alte dimensiuni. Unele care au implicat personalități politice și culturale de mare anvergură, inclusiv pe Nicolae Ceaușescu însuși. Incluse în narațiune – cum cerea codul realist în care credea Marin Preda –, ar fi îngropat textul: nici măcar Marin Preda nu ar fi putut să-și vadă publicat romanul în care, în locul unui prim-secretar de regiune inventat și al unor securiști locali anonimi, ar fi înfățișat în ipostaza de ticăloși pe câțiva dintre „greii” regimului, în frunte cu șeful suprem. Mutarea conflictului la Cluj a avut rolul de a diminua asperitățile referentului politic, permițându-i prozatorului să coboare radiografia comunismului la nivelul omului de rând și al vieții de zi cu zi. Crescându-i astfel relevanța, dar diminuându-i potențialul iritant pentru cenzură.
O problemă de altă natură o pune referentul literar al romanului. Ion Micu, partenerul de discuții al lui Victor Petrini, este configurat pornind de la un personaj real, cu care Marin Preda a purtat, la un moment dat, discuții similare. Este vorba despre fostul critic realist-socialist Paul Georgescu, convertit după „dezgheț” la luciditate și mai ales la proză. Detaliul că personajul Ion Micu mergea des la toaletă în timpul discuțiilor e unul explicit, fiind un obicei al lui Paul Georgescu cunoscut în lumea literară. Ceea ce în Cel mai iubit dintre pământeni se petrece în saloanele fostului „Continental” din Cluj, în realitate s-a petrecut la „Capșa”. Și nu numai cu Paul Georgescu, ci și cu Ovid S. Crohmălniceanu, alt prieten apropiat al prozatorului. Al cărui rol în epurările din 1948-1949, de la Facultatea de Litere a Universității din București (în care au fost eliminați, între alții, G. Călinescu și asistenții săi, Alexandru Piru, Adrian Marino și Dinu Pillat), a semănat din nefericire, până la un punct, cu cel al… caloriferistului care, în roman, îi comunică „marelui filosof” că din acel moment nu mai are ce căuta la universitate…
Ovid S. Crohmălniceanu și-a revenit, literar și civic, după derapajele din deceniul stalinist, în care, oricum, nu a fost nici pe departe cel mai dogmatic. Preda a dorit, probabil, să nu „amestece borcanele”, evocând un moment tensionat, pe care Crohmălniceanu însuși l-a repudiat.
Multe dintre celelalte referințe literare la care trimite textul (Ion Amăicălițului, posibilă trimitere la Mihai Beniuc, sau criticul care-și ia pseudonimul Decebal Roșu etc.), conferind autenticitate atmosferei de epocă stalinistă, ar fi fost și ele mai ușor de identificat sau de atribuit, dacă romanul ar fi fost localizat în Capitală. Prozatorul ar fi avut, în acest caz, o vădită dificultate în a ascunde referenții, într-o narațiune realistă. Mutarea la Cluj i-a permis lui Preda să tulbure relația personajelor și a întâmplărilor cu modelele lor reale. Nu din teama de repercusiuni – cei în cauză nu mai aveau capacitatea de a-i face rău cuiva de calibrul lui Marin Preda, chiar dacă aveau în continuare funcții –, ci din dorința de a nu dilua sensul romanului, trimițându-l pe palierul unei cronici apocrife a „micii istorii” realist-socialiste. Scriitorul și-a dorit ca semnificațiile politice majore ale romanului să rămână imune la conjuncturi.
Aceeași rațiune s-a aplicat, de altfel, și în cazul experienței carcerale a lui Victor Petrini. După ce a citit romanul, Ion D. Sîrbu, clujean prin adopție, filosof și deținut politic ca și personajul lui Preda, a exclamat: „Petrini mi-a furat destinul!” Totuși, astăzi se știe că prozatorul a imaginat experiența carcerală a personajului pornind de la jurnalul altui deținut politic, și anume, Ion Caraion. Jurnal pe care procuratura l-a și găsit, de altfel, în manuscris, în seiful prozatorului de la Editura Cartea Românească, a doua zi după moartea subită (și suspectă) a acestuia. Securitatea i-a pasat manuscrisul lui Eugen Barbu, iar urmarea se știe: fragmente contrafăcute au apărut în revista „Săptămâna”, spre a macula imaginea lui Ion Caraion, după exilul acestuia.
Se poate observa că Marin Preda, cu intuiția sa țărănească, a știut ce face atunci când a plasat Cel mai iubit dintre pământeni într-un Cluj cu care Caraion nu avusese nicio legătură: romanul nu a mai putut fi acuzat că „prelucrează” experiența detenției unui „dușman al poporului”.
Acestea ar fi câteva dintre rațiunile contextuale ale „mutării la Cluj” a lui Marin Preda. Despre cele textuale, într-un alt articol.