Ședea pe treptele de lemn
ale abruptei scări, – când eu,
văzând-o, i-am făcut un semn
că am văzut-o… Era greu
să fac cei șase-șapte pași
care ne despărțeau și lângă
ea să m-așez, – căci nu în pași
se măsura distanța încă
de străbătut, de răzbătut,
după tereștrii-mi pași dintâi…
Îi surâdeam, dar abătut…
În juru-i, înfloreau lămâi,
de floarea cărora, nedemn
eram, căci mă aflam departe
de treapta scării lungi de lemn
pe care ea stătea, aparte
ca-ntr-un, de neatins, desemn.
În juru-i înfloreau lămâi:
ea se afla-ntr-un Limonariu,
grădină-n care nu rămâi,
nici, baremi, intri, – fără voia
preasfinților din Sinaxariu…
***
Era într-asfințit, în Joia
cea Verde, când Isus în două
frânge aluatul sfintei azimi
din care,-apoi, ne dă și nouă,
după ce l-a-nmuiat în vinul
împărtășaniei… Ceasul nouă
ne-a prins pe-aceleași bănci de lemn
fără speteze, să te reazimi;
ardea, în candeli, untdelemn
chiar dacă nu eram din cinul
duhovnicesc, – iar Limonariul
în care,-n rugă fără grai
și-n lacrimi, o vedeam pe ea,
adiau mirozne,-n jur, de Rai
și-o liniște în care cariul,
rozând lemn sfânt, se auzea…
***
Stând eu cu cartea pe genunchi
(cu cea mai tristă dintre toate)
sau sprijinindu-mă în coate, –
o lacrimă de veșted trunchi
de salcie-mi cade dintre pleoape
și-obrazul filei, iată,-i umed!
Iar de departe, mă încumet
să cred că i-s aproape,-aproape…
Și-abia de o aud pe scări,
căci e-ncălțată cu mănuși,
în timp ce câini, de după uși,
o latră, – și-astea sunt ocări
pentru acela ce-o așteaptă
în capul scărilor, la catul
al III-lea, unde Păcatul
mai are de suit o treaptă.
***
E-un spațiu nul pe care òm nu-l
cunoaște dacă nu-i e dat
sfânt harul rugii. – Niciun lat
de palmă, între ea și Domnul.
Să fi fost ora-n care somnul
ți-l încă dormi, în dulce pat,
când ea se va fi fost surpat
în rugăciune, întru Domnul.
Ea auzea ce n-auzeam:
bătăi de aripi largi de înger;
lăuntric, aș fi vrut să sânger,
dar numai pleoapa-mi umezeam
cu-o apă searbădă, – deloc
de roșul frunzelor de sânger.
Sub aripile mari de înger
eu nu aveam, pesemne, loc,
pe când, străafundată-n sine
sau smulsă sieși, ca-ntr-un rapt,
glasu-i neglasnic era apt,
doar el, să suie către Tine, –
Ce-o să mă ierți că, sacrileg,
eu aș fi strâns-o,-n brațe, tocmai
atunci, mai mult ca-n orice lòc mai
nesfânt, – când îngeri (un întreg
sobor), din nimburile lor,
i-urzeau cămașă,-n jur, de zale,
sub bolta mănăstirii Tale,
cu, pe azururile-i pale,
tivit cu aur, câte-un nor.
***
De măsura-s-ar anu-n toamne, –
doar una a trecut de când
mă tot rugam, pe seară,-n gând :
„Fă-o să mă iubească, Doamne!”,
pe ea pe care-o am văzut
în josul unei scări de lemn,
făcându-i semn
c-o am văzut, –
nimic mai mult decât un semn;
când ochiu-mi, poate,-a străvăzut
cât i s-a-ngăduit să cate,
în inima acelei doamne,
acelei donne-angelicate,
în alb, – iar îngeru-mi căzut,
pe seară, Celui nevăzut
i se ruga cu glas scăzut:
„Fă-o să ne iubească, Doamne,
fă-o să ne iubească, Doamne!”
Focus: Șerban Foarță în Steaua 8/2022
http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-8-din-2022.pdf