„N-am putea, oare, să revendicăm pentru noi pe acest scriitor? Am avea un autentic poet și un mare scriitor mai mult.” Așa își încheia Lucian Blaga prefața la traducerea operei elvețianului Hugo Marti Intermezzo românesc.Cartea amintirii, în 1931.
Relațiile culturale româno-elvețiene au cunoscut o dezvoltare excepțională în perioada interbelică. Meritul ridicării acestora la un nivel neatins până atunci, dar poate nici mai târziu, revine scriitorilor Lucian Blaga și Hugo Marti, a căror prietenie le-a stimulat, le-a intensificat și le-a dat substanță. Astăzi, numele scriitorului revendicat de Blaga e prea puțin cunoscut la noi.
Charles Linsmayer, cel mai bun cunoscător al operei scriitorului de la Berna, ne servește ca punct de orientare. [n. Hugo Marti, Die Tage sind mir wie ein Traum. Das erzählerische Werk, neu herausgegeben und mit einem biographischen Nachwort von Charles Linsmayer, Huber, Frauenfeld, 2004] Prin activitatea desfășurată în Elveția, Hugo Marti a fost un înainte mergător al activității diplomatice a lui Blaga în Țara Cantoanelor. Relația lui Hugo Marti cu România a început la vârsta marilor deschideri și încercări ale oricărui tânăr, la 22-23 de ani (n. la 23 decembrie 1893,în Basel, fiu al unui bancher și al unei fiice de preot, decedat la 20 aprilie 1937, la Davos). Își încercase norocul în studierea dreptului, câte un semestru, la universitățile din Berna, Berlin și Königsberg, după care s-a retras și, în 1914, a început, tot la Berna, studiul filologiei. Întrerupe însă și acest studiu, în favoarea unei activități ca educator în familia principelui Nicolae G. Cantacuzino, la București. A fost recomandat pentru o asemenea activitate de un medic din Berna, al cărui nume a rămas necunoscut (într-o scrisoare către Blaga, Marti citează pe dr. Wölterlin, pe dr. Victor Wissler, care par să fi avut legături cu România). Oricine ar fi făcut propunerea, putem spune că alegerea a fostexcelentă.
Marti a ajuns la București la 17 octombrie 1915; cunoștințele lui de română erau tocmai suficiente pentru a lua un birjar de la gară până la domiciliul prințului. Prima surpriză: principele se refugiase, cu cei cinci copii, la reședința sa din Sinaia, unde avea să ajungă și Marti cinci zile mai târziu (22 octombrie 1915). Așa a început ceea ce avea să devină parte din ființa lui: educarea copiilor i-a făcut mare plăcere, preferatul lui fiind Andrei, care avea preocupăriartistice.În același timp, cunoașterea muzicii și a picturii românești, a literaturii și legendelor carpatine – mărturisește el într-o scrisoare către Freda Hoffmann –, „m-au absorbit” cu totul. Alternanța Sinaia-București, flerul tihnit-oriental al românilorși poezia populară l-aupreocupat atât de intens, încât scrie că, după ce a stăpânit în măsură suficientă limba, a uitat depărtarea: „a trebuit să uit cine eram, pentru a ști unde mă aflu”.
L-a entuziasmat sărbătoarea Paștilor din 1916, a văzut peste tot „Antichitatea romană”, l-au fascinat munții și pădurile lor, „albastrul cerului”, „splendoarea nopților înstelate”. Șederea lui în România, visul frumos pe care îl visa, avea să fie însă spulberat, prin intrarea României în război. Împreună cu familia principelui s-a retras pentru o vreme la Filipești-Târg, lângă Ploiești, apoi, în vremurile tulburi de atunci, pentru a-și salva copiii de grozăviile războiului, principele i-a încredințatcei cinci copii, pentru a-i duce în Elveția neutră. De câtă încredere trebuie să se fi bucurat tânărul Marti în ochii principelui, dacă acesta i-a încredințat copiii, în asemenea vremuri!…
Ruta călătoriei era programată astfel:de la Iași, cu trenul prin Rusia, Finlanda și Norvegia, cu vaporul din Norvegia până în Germaniași de acolo iarăși cu trenul până în Țara Cantoanelor. Numai că, pe când se aflau la Sankt Petersburg (31 ianuarie 1917), unde Marti a depus spre păstrare, la Consulatul Elveției, capitolele scrise ale tezei lui de doctorat, Germania a comunicat Statelor Unite, la 1 februarie 1917, începutul războiului submarin, ceea ce a paralizat de îndată navigația civilă, încât cei șapte pasageri au fost nevoiți să închirieze case țărănești, la 70 de km de Oslo, și să aștepte liberalizarea călătoriilor pe mare. Împreună cu guvernanta belgiană și cu ajutorul unor localnici, Marti și-a exercitat munca de profesor particular al celor cinci copii de vârstă școlară în așa fel, încât Alexandru, care era în vârstă de 14 ani, a putut, după un an de învățământ particular, să fie primit la o școală superioară din Oslo. O călătorie, așadar, cu multe peripeții și necunoscute, care s-a încheiat, după doi ani, în iulie 1919, în Elveția, ceea ce a marcat și încheierea activității de profesor particular a lui Marti.
Întors la Berna, Marti și-a terminat studiile filologice, a făcut un doctorat și, începând de prin 1920 a ținut conferințe despre poezia populară românească („Weihnacht und Neujahr in der rumänischen Volkspoesie”, în De kleine Bund 1921, nr. 50). În 1922 a obținut postul de redactor al paginii de foileton al acestui ziar (întemeiat în anul 1850,la Berna). Pe lângă conferințele despre literatura populară românească, Marti a publicat două opere despre România: Rumänisches Intermezzo (1926) și Rumänishe Mädchen (1928, reeditată în 2012).
Blaga stabilește locul lui Marti între scriitorii europeni care au scris despre români. „În literatura europeană eram cunoscuți până de curând numai din acea nenorocită și prea grotescă anecdotică, ce ne așează irevocabil într-un spațiu imaginar, al tuturor posibilităților. Mărturie s-ar putea cita nume celebre ca Szienkiewicz, Knut Hamsun, Thomas Mann, etc. Prin literatura lor circulă încă boieri răsăriteni care își vând soțiile, ofițeri excroci, cartofori de proporții omerice, falși prinți, tâlhari de blazoane”.Dar Blaga continuă: „Se ivește acum o altă literatură care ne vede cu atmosfera ce ne aparține și oarecum așa cum suntem, dincolo de bine și de rău, înăuntrul peisajului nostru. Hugo Marti ne-a cunoscut la o răscruce istorică: a stat vreo doi ani în țara noastră în timpul când cumpăna neutralității se apleca. Și cât a stat sub poale carpatine, a trăit deopotrivă între oameni de sânge domnesc cu obârșii bizantine, ca și între țăranii pământului cu sânge ceva mai vechi venind chiar de la Adam cel blestemat. Amintirile încrucișate de multe vedenii vii ale acelui timp petrecut între crini domnești și greieri țigănești, sunt povestite în Rumänisches Intermezzo”.În același timp, Blaga așează opera lui Marti alături de aceea a lui Emanoil Bucuța și Ionel Teodoreanu.
Apariția la Berna a lui Lucian Blaga, în 1928, în misiune diplomatică, pentru patru ani, ca atașat de presă al Ambasadei României, a fost, atât pentru Marti, cât și pentru Blaga, o binecuvântare. Ea venea în întâmpinarea nevoilor sufletești ale scriitorului elvețian, care tânjea după anii petrecuți în România și își ostoia dorul înfățișându-și, literar, experiența, în cele două volume apreciate de critică, despre șederea lui în țara carpatină, și prin conferințe dedicate literaturii populare românești; era tocmai ceea ce și-ar fi putut dori diplomatul dornic ca țara lui să fie cunoscută prin ceea ce are mai valoros.
A avut loc o adevărată colaborare între ei, ca între doi români, mânați de același țel și utilizând aceleași mijloace: literatura, cultura, cunoașterea țării și a oamenilor, într-o perioadă în care era cea mai mare nevoie de așa ceva. Concepția filozofică și politică a lui Marti nu se împotrivea în niciun fel intereselor (nu numai) politice urmărite de diplomatul Blaga, colaborarea lor a avut rezultate pe care nu le-a obținut niciun alt diplomat român în decursul unui singur mandat. Parcă totul s-a desfășurat după un plan bine stabilit. Cum spuneam, Hugo Marti crease în Elveția, la începutul anilor 1920, interes pentru poezia populară românească, Blaga a alcătuit și a tradus în colaborare cu Hermann Hauswirth (1905-1989) o antologie din cele mai frumoase poezii populare: balade, doine, colinde, descântece. Refuzul statului român de a participa la finanțarea tipăririi acestei antologii s-a datorat mai degrabă proverbialei invidii românești, pentru care un asemenea succesera prea mult, dar o astfel de operă tipărită prin 1930, în Elveția, în limba germană, realizată de un poet ca L. Blaga, ar fi fost un adevărat monument ridicat literaturii orale din țara noastră. Chiar dacă n-a fost tipărită, conferințele și recitalurile lui Hauswirth în marile orașe elvețiene (Berna, Zürich, Basel) au atras atenția lumii de limbă germană asupra valorilor deținute de o țară tânără, România Unită, și justifica unirea tuturor „țărilor” românești într-un singur stat. Mai mult decât atât, Teamaria Lenz, poate cea mai cunoscută recitatoare a epocii, a dat recitaluri în mai multe orașe de limbă germană (Berna, Berlin, Viena), darși la București, cu poeziile traduse de Blaga/Hauswirth. La organizarea tuturor evenimentelor culturale românești, nu numai în favoarea poeziei populare, a contribuit Hugo Marti. El este primul care a ridicat poezia predilectă a lui Blaga,Doamne, Doamne, pe același nivel artistic cupoezia lui Rainer Maria Rilke și a scris în Der Kleine Bund despre prima prezentare a antologiei în cadrul Societății etnografice elvețiene.
Dar poezia populară a fost numai un domeniu ale unei colaborări extrem de fructuoase. Marti a tradus în germană versiunea pentru a fi jucată pe scenă a dramei Meșterul Manole, de Blaga, a susținut și a scris despre reprezentarea acesteia la teatrul municipal din Berna. A tradus, de asemenea, poezii de L. Blaga și a dedicat literaturii române un număr al ziarului Der kleine Bund. Aprecierile reciproceși, în special, traducerile fiecăruia din opera celuilalt conturează una dintre cele mai frumoase prietenii literare.
Corespondența dintre ei e cunoscută doar pe jumăatte, adică avem doar scrisorile primite de Blaga, pe când cele trimise lui Marti nu au fost păstrate – scrie Dorli Blaga –datorită morții cu totul timpurii și neașteptate a scriitorului elvețian. Totuși, Biblioteca Națională a Elveției adăpostește, între manuscrisele rămase de la Marti (texte ale unor articole și conferințe sau chiar traduceri din folclorul românesc), sub cota A-06-b/02, două scrisori ale poetului român.Una dintre ele e cunoscută: Blaga cedează 50% din tantiemele ce îi vor reveni din reprezentările cu piesa Meșterul Manole(Dorli Blaga:Lucian Blaga și prietenii din Elveția, în: Manuscriptum XIV,1983, p. 106). Cea de a doua,inedită, pare să fie primul contact epistolar al celor doi scriitori, fapt care îi sporește importanța. Ea nu se află nici la Muzeul Literaturii Române. [n. Valerica Mihaela Miron, căs. Pappu: Descrierea fondului Lucian Blaga. Corespondența din Arhivele Muzeului Literaturii Române din București, prezentată ca teză de doctorat în științe filologice la Universitatea București, 2020, p. 114-117. Îi mulțumesc autoarei pentru transmiterea textului acestei teze.]
O anexăm aici în original și o traducem aici:
Mult Stimate Domnule,
tocmai sunt ocupat cu lectura cărții Dumneavoastră, dar nu pot aștepta să închei lectura fără să Vă transmit un semn al încântării mele. Întrucât acel „ce” [n. aut. Prin was înțelegem conținutul, iar prin wie, forma] al operei îmi pare foarte cunoscut (nu anecdotica, totul, oamenii și peisajul) pot gusta cu atât mai mult acel „cum” al ei. Natural, nu pot ști cât de reușită este traducerea în română. O publicare în limba română nu depinde tocmai de calitatea originalului, ci de aceea a traducerii. Dacă ea reproduce corect stilul Dumneavoastră neoclasic nu pot decât să sper.
Ați văzut notița despre cartea Dumneavoastră în revista Klingsor? Dacă nu, vă rog să considerați acest număr din Klingsor ca un mic cadou din partea mea.
La revedere
Lucian Blaga
Scrisoarea nu e datată, dar putem aproxima, prin coroborare cu scrisorile primite de la Marti, primăvara anului 1928. Într-adevăr, la 4 mai 1928, Marti scrie, între altele: „Vă sînt foarte recunoscător pentru revista Klingsor, pe care mi-ați trimis-o; nota respectivă nu o citisem”. Scrisoarea inedită marchează începutul uneia dintre cele mai frumoase prietenii dintre L. Blaga și H. Marti.
Ion Taloș