Vremea clasicilor începe în cultura noastră cu Școala Ardeleană, impresionanta mișcare de redeșteptare națională din sec. XVIII-XIX; pentru o privire de ansamblu, argumentată filologic și științific, antologia gândită de Eugen Pavel și colectivul său (ediția a doua, 2024) oferă cea mai potrivită perspectivă datorită unei bogate baze de date.
Efervescența mișcării de cercetare poate să fie observată și din necesitatea publicării acestei ediții, după cea din 2018 (în seria de tip Pléiade) – de această dată la Editura Școala Ardeleană, dar, de asemenea, sub egida Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române. Cifrele vorbesc de la sine: în cele patru volume ale acestei ediții sunt cuprinse 197 de titluri (față de 175, la ediția I), fiind identificați noi autori sau noi opere ce ilustrează mișcarea, după cum precizează autorul acestei antologii; în ordine, sunt cuprinse scrieri istorice, lingvistice, literare, teologice și religioase, filozofice, didactice și instructive în română, latină, dar și germană și maghiară, fiecare volum fiind ilustrat cu facsimile și iconografie diversă.
Apărută cu prilejul împlinirii a 270 de ani de la înființarea „Școlilor Blajului” (1754), antologia începe cu Inochentie Micu-Klein (și al său Supplex Libellus din 1743 – sau Memoriu care cuprinde rugămințile și greutățile clerului și poporului român unit din Transilvania și părțile încorporate) și se încheie cu texte literare sau de filozofie practică, publicate la 1830 de diverși autori. Și cronologia pornește tot de la Micu-Klein, de la 1700, anul nașterii marelui învățat, până în prezentul imediat, consemnându-se edițiile și faptele de cultură de-a lungul a ceea ce Eugen Pavel numește „modernitatea românească”. Arealul este determinat și geografic, nu doar diacronic, pentru că, în cele aproape 4000 de pagini, sunt cuprinse, integral sau parțial, manuscrise, precum și tipărituri editate la Blaj, Viena, Buda, Sibiu, Cluj, Pesta, Brașov, Lvov, Oradea, dar și, în afara ambitusului ardelenesc, „două apariții singulare”, la Roma și, respectiv, București. Pentru identificare și cercetare, pentru stabilirea notelor și a glosarului, au lucrat 28 de cadre didactice universitare și cercetători de la instituții din București, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Iași, Sibiu, Galați, Università Roma Tre, University of Oxford.
În expozitiva introducere, Eugen Pavel stabilește o serie de trăsături revelatorii atât pentru Școala Ardeleană, în sine, cât și pentru cultura română; denumire consacrată de uzul didactic, Școala Ardeleană nu se fixează în terminologia caracteristică decât în preajma celui de-Al Doilea Război, multă vreme existând denumiri concurente („școala/direcția latinistă”, „renașterea ardeleană”), cu acribie consemnate. Pe de altă parte, se asumă programatic lupta împotriva unei caracterizări simpliste a Școlii Ardelene, construită în special în epoca proletcultistă, ca mișcare anticlericală: „rațiunea caracteristică iluminismului central-european de extracție catolică a infuzat mișcarea ardeleană, favorizând armonizarea discursului religios cu cel istoric și cultural”. În plus, prin contextualizare cu trăsăturile recuperatorii din ultimul deceniu al secolului trecut, „n-ar trebui absolutizată nici apartenența greco-catolică”, exemplele de gânditori și de făuritori ortodocși fiind substanțiale.
Astfel, Școala Ardeleană este o „sinteză umanistă de anvergură, cu texte scrise în limba română și în limba latină, în principal, de o mare diversitate ideatică și stilistică, o operă în care sacrul coexistă cu profanul, religiosul cu raționalismul, conceptele teoretice cu ideile practice, reformatoare, discursul polemic cu cel analitic, spiritul critic partizan cu cel introspectiv, meditativ, imaginarul baroc cu recuzita preromantică”.
Cu spirit critic, sunt recunoscute contribuțiile anterioare la editarea și popularizarea Școlii Ardelene, cuprinzând secțiunea (din vol. IV) de referințe critice (începând cu Ion Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu, și mergând până la scriitori și cercetători din pragul mileniului III), dar și trimiteri la ediții de felul J. Byck (Țiganiada, 1953) sau Florea Fugariu, această antologie publicată în 1970 înregistrând „cvasiexhaustiv”, spune Eugen Pavel, „momentul Școlii Ardelene”.
Scopul lucrării de față este, „pe primul plan”, o antologie „cât mai cuprinzătoare a iluminismului românesc transilvănean”, care se realizează cu migală printr-o argumentată atribuire și identificare a modelelor unor cărți cunoscute de Șincai, Piuariu-Molnar, Petru Maior – pentru a da doar câteva exemple care s-au consacrat prin dificultatea atribuirii.
Lucrare de referință, cu note despre publicare și receptare, cu o viziune de ansamblu, lărgește cadrul culturii române într-un sens care era ilustrat, de exemplu, în anii ’70-’80 ai secolului trecut, de reprezentarea barocului în cultura (și literatura) română; astfel, literatura de expresie latină este o parte integrantă a culturii române, definind ceea ce dicționarele clasice numesc, începând practic cu secolul XVII, epoca modernității.
Prin bogăția formulelor și a expresivităților, prin amplitudinea mișcării, se poate observa „imaginea eclatantă a primei perioade a modernității românești” – sentință care poate să fie reformulată, pentru că, în fond, viziunea modernă și mecanismele ei caracteristice se manifestă în cultura noastră abia de la finele secolului XIX – deci mult după epuizarea Școlii Ardelene.
Miza pe o viziune culturală a Școlii Ardelene se vede și din ordinea strict cronologică, extrem de utilă pentru consultarea antologiei; însă imaginea literară a mișcării este obnubilată, pentru că principiile firești pentru scrieri istorice, filozofice, teologice nu se pot transfera în totalitate în prezentarea sau analiza textelor literare; astfel, capodopera Școlii Ardelene, epopeea Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu, face parte din capitolul „scrierilor literare”, divizat între vol. II și III ale acestei antologii. Tot criteriul cronologic determină intercalarea traducerilor cu operele originale sau cu texte mai degrabă paraliterare, într-o succesiune precum: Lucian din Samosata (tradus în română de Samuil Micu), Ioan Barac (Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă), Țiganiada, Gheorghe Șincai (o Elegia în latină), Vasile Aaron (Patimile și moartea a Domnului și Mântuitoriului nostru Isus Hristos) – pentru primii ani ai secolului XIX (am exemplificat din titlurile cuprinse în vol. II). Sunt vârste și stiluri atât de diferite, de la medievalitate și premodernitate la exigențe integratoare ce pot fi înțelese prin poetici de tip postmodern, de tipul dialogului autor – cititor – personaj.
Astfel, valoarea antologiei constă în contextele pe care le reconstruiește din punct de vedere istoric, fără a intra în elemente de exegeză; de altminteri, deși în referințele critice sunt citate istorii literare și opere de exegeză programatic estetice (G. Călinescu, Nicolae Manolescu), ele sunt utilizate doar pentru aportul cultural-general, nu pentru ierarhizarea valorică, realizată prin calificative sau verdicte critice.
Dincolo de interesul național, admirabil reprezentat și explicat prin contribuțiile culturale, participarea Școlii Ardelene la concepte precum cel de literatură mondială (via Pascale Casanova) se face în primul rând prin capodopere precum Țiganiada; mai mult, poate că relevanța Școlii Ardelene, în sensul de specific național, ar putea să rezide în această scriere atât de vitregită de receptare: prima ediție integrală apare abia în 1925, la peste un veac de la scrierea ei. Nu este de mirare că teorii formaliste pot explica corect resursele și potențialul lor, sesizat în prezent de autori precum Traian Ștef (Povestirea „Țiganiadei”, 2010).
Dar antologia lui Eugen Pavel nu are în vedere astfel de sugestii interpretative, punând oarecum pe același palier textele istorice, filozofice, literare, teologice etc. – fără a preciza explicit criteriul care a sugerat astfel de procedee; în fond, în măsura în care Țiganiada trimite la revoluția franceză, poate că aceasta chiar ar fi o imagine importantă pentru narațiunea istorică pe care a scris-o, cu admirabilă tenacitate, acum și atunci, Școala Ardeleană.
Preferând criteriului estetic un criteriu totalizator-cultural, se explică și descoperirea în diferite arhive de noi texte sau autori care au făcut parte din mișcare; operațiune de mare finețe în cercetarea și luminarea documentului în sine, în mod imanent – care, cel puțin teoretic, ar avea potențial de extindere, după cum o demonstrează și această consistentă augmentare a textelor de la ediția din 2018 la cea din prezent.
Este însă posibil ca numărul sau bogăția documentară să nu fie cel mai important element în evaluarea contribuției Școlii Ardelene.