În acest an, 2025, scriitorul maghiar László Krasznahorkai a primit râvnitul Nobel pentru literatură. La scurt timp, s-au reeditat puținele traduceri în românește. Mă consider un cititor împătimit, dar până acum nu am abordat scrierile autorului. Știam că mă așteaptă fraze lungi și o lentoare vizionară, impregnată de postmodern, dar în materie de citit mă consider un veritabil stahanovist. Am parcurs cu răbdare Jaume Cabré (Confiteor), dar și uluitoarele romane ale lui Stefánsson, așa că am intrat cu asumare maximă în universul din Satantango, Pandora Publishing, 2022, traducere de Ildikó Gábos-Foarță (lauda de sine…!).
Deodată te simți închis în acel univers, unde interioarele putrezesc, iar alimentele miros a moarte. Plouă și plouă și plouă. Mucegai și miros de noroi, de baltă. Cine începe lectura poate fi sigur de lasciate ogni speranza voi ch’entrate, pentru că nimic nu va mai fi ca înainte. E o lectură elitistă, care cere răbdare, deoarece multe scene abordează timpul real într-o incredibilă dilatare. Nicio grabă, trebuie cântărite detaliile, gesturile, sunetele, mirosurile. Ești prins definitiv într-o pânză fictivă viscerală.
Romanul a fost publicat în 1985. Epoca din carte nu e specificată, dar trebuie să fie contemporană cu anul publicării. Mă întreb: cenzura n-a sesizat atunci cât de subversivă e opera? Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc că n-au avut răbdare cei autorizați, sufocați în mediocritatea lor de frazele sofisticate. Nimic din optimismul impus de comunism, acolo într-o colonie/cooperativă abandonată. Nihilism, disperare și absența autorității. Avansăm în hiperbolizări și scene au ralenti, extrem de cinematografice. Apar Irimiás și Petrina, personaje hilare, bizare, descinse din Bulgakov sau Gogol – măscărici în toată legea, cu pantofi galbeni și cravată roșie – înaintând printre „stejari golași, flori frânte, uscate, iarbă arsă”.
Doctorul stă pe același fotoliu lângă geam, la locul său de observație. În jurul său totul e ordonat, dar imediat dincolo domină mizeria, dezordinea, putoarea. Nu-l interesează decât mica sa oază, cantonat într-un egoism sumbru. Cârciumarul are „ochi de vulpe, apoși, de culoarea zerului… chipul lui alb ca varul radia căldura clocită a unei permanente stări de alertă, căldură care distruge pielea și umezește palmele”. Apoi pagini în șir, presărate cu portretele celor din cârciumă, care-l așteaptă pe Irimiás, noul Mesia, vestitorul utopic al unei „insule unde aservirea va dispărea, unde să trăim unii pentru alții și nu unul împotriva celuilalt”. Plouă mereu, oamenii beau în neștire, noaptea e interminabilă. Cititorul virtual e claustrat între alcool, căldură, somn, amețeală. Deodată, păianjenii din cârciumă au țesut pânze peste fețele, mâinile și picioarele celor adormiți, apoi „au întins pânze fine peste sticle, pahare, cești, scrumiere, au învăluit picioarele scaunelor și meselor”.
Discursul găunos, profetic, ipocrit al lui Irimiás instigă și derutează în același timp. Îi acuză pe toți că bat pasul pe loc, că fatalitatea plutește asupra lor, că n-au părăsit zona lipsită de perspectivă. Că i-a regăsit în aceeași situație, „apatici și rupți în cur”. Cu speranța tot mai atrofiată a eliberării. Iată că efectul vorbăriei s-a produs într-o credulitate oarbă: toți au început să-și facă bagajele de plecare, spărgând tot ce nu puteau lua cu ei din casele tot mai destrămate, oferind toți banii, sperând o nouă fermă. Se mai pot întoarce dacă și-au distrus casele? Cu bănuiala că „sunt prinși în capcană, că sunt victimele naive ale unei conspirații perfide”. Fără adăpost, „trași pe sfoară, jefuiți și înjosiți”. Exod, ceață, levitație, viziuni și gândul nociv: „când credem că tocmai am reușit să ne eliberăm, n-am făcut altceva decât să potrivim lacătele”. Câteodată e preferabilă prăbușirea în vise.
Apoi poliția prelucrează raportul lui Irimiás despre săteni. Doctorul rămas între pereții săi bea și scrie în jurnal. Ca la început de roman, aude clopote, convins că „acest dangăt e un mesaj inconfundabil, o chemare încurajatoare sau o promisiune”.
În 1994, regizorul Béla Tarr a realizat filmul Satantango, după cartea lui Krasznahorkai. Un adevărat tur de forță: filmul durează șapte ore și jumătate. O capodoperă în alb-negru, fără repere cronologice, unde clopotele din final anunță o posibilă salvare. Ca să citești romanul, ai nevoie de concentrare. Multe replici de dialog sunt țesute în frazele lungi. Dacă ajungi la final, ai mari revelații. E un roman monumental despre singurătate, melancolie, căutare a adevărului. Plus un pesimism radical despre o umanitate meschină și supusă.