Şi a rămas aburul amintirii din toate
-Vin valuri de şoapte din văi...
Şi a rămas ecoul poveştii din toate,
-Vin valuri de şoapte din munţi...
Şi a mai rămas din toate
Un lan uscat de iubire, de moarte
-Şi şoaptele sunt nişte biete tunete,
În aşteptarea cuminte a fulgerului,
Care vine mai liniştit
Decât îi este firea,
Şi lumina lui descoperă pe rând,
Aproape prea târziu,
Forma aproximativă a rămăşiţelor...
Şi a rămas [poezia] din toate...
Cuvântul poezia l-am potrivit
Mai apoi, după ce m-am trezit
Din uluire. Vocea care-mi vorbise
Şi tonul grav, timbrul gutural
Le-am confundat mai întâi cu ecoul
Lumii de dincolo, recunoscut
Poate dintr-un răsunet, aidoma
Cunoscutului glas al lăstarului ierbii,
Care mai este aici pe pământ.
Şi ascultând, cu tăişul emoţiei
În gât, nici n-am înţeles bine cuvântul
Ce-l emana suflul acela
Încăpăţânat şi neistovit,
Poate era muzica, poate pictura,
Poate alt cuvânt fermecat
Sau conturul înşelător al zeificării
În piatra momentului.
