Studenți în anii terminali ai Facultății de Litere din Cluj, când i-am frecventat Cursurile, ulterior implicați în colocviile exigent-solicitante ale „școlii” Dicționarului și Restituirilor, întemeiată și coordonată de Profesorul Mircea Zaciu, pentru noi, parcurgerea astăzi, la cu totul altă vârstă, a celor peste o mie de pagini ale Jurnalului său, recent apărut la Editura Limes (vol. 5 – 1990-1992; vol. 6 – 1993-1994), reprezintă prilejul de a-i reasculta Vocea. Rostirea, surprinzătoare acum, mai ales prin intensitatea gravă a dezvăluirilor de viață și prietenii, profesorat și călătorii, ramificate în largi orizonturi temporale și de spații românești și germane.
Reîntâlnim astfel silueta Profesorului nostru în varii ipostaze diaristice menite „a face ordine în realitatea confuză”, marcată, în ce-l privește, de „neliniști, amărăciune”, „tensiune, nervi, stres”, unde se simte „mereu în pierdere”, cu “o stare sufletească tot mai rea”, devastat de „un gol afectiv care nu se lasă analizat”, dar e prezent, îl simte și-l devoră în „timpul care aleargă tot mai bezmetic”.
Diminuarea temporară a presiunii, dorită, căutată chiar de la începutul Jurnalului și regăsită periodic până în finalul acestuia, ar părea datorată „lungilor plimbări” făcute, cu mărturisită intenție, „să pipăi orașul, să descopăr puncte de viitor interes”. La Bonn, Kὅln, Viena, răzbate din însemnări aceeași „plăcere de a descoperi un oraș”, anume când „un soare triumfător și un vânt cald transformă totul”, ieșirea ritualică la plimbare însemnând „am făcut tot drumul până la Rin pe jos. O oră jumate. Reconfortant”. „Alungirea” falezei Rinului, potrivit titulaturii demersului salvator de angoasă, revine în Jurnal sub revelatorul „Rinul, iarăși”. Și când, ajuns acolo, „un vânt subțire îi cântă ironic în ureche la vederea vaporului alb de lux, luminat a giorno, cam lipsit de călători bogați, îndreptându-se spre estuarul olandez”. Și când, în „vremea atât de morocănoasă, mereu cu nori și ploaie, îi lipsesc plimbările pe Rin, cheiurile, pescărușii, șlepurile leneșe, vapoarele”, acestea din urmă cu nume faimoase pe care nu uită să le înregistreze ca atare. Sau când confortul vizual din locuința unor prieteni contează prin „terasa cu priveliștea Rinului în față”. De mai multe ori când „nesiguranța, situația financiară dezastruoasă” sunt momentan uitate prin „lunga plimbare pe țărmul Rinului, care i-a ordonat cât de cât gândurile, punându-i ideile în mișcare”. Tot „bucuria Rinului” prefațează vizita la expoziția de fotografie Răsăritul privește Apusul/ Apusul privește Răsăritul, unde, într-un „bilanț” în 8 puncte dedicat expozanților, încercuiește fotografiile care „descoperă Rinul și zona renană, debarcadere, linii ferate fugind paralel cu fluviul, țărmul cu rulote, castele romantice, margini de oraș pitorești”, al căror realizator considera că „Rinul e un simbol al Germaniei și al legăturilor ei cu vecinii – Franța, Elveția, cu Europa”. Pentru diarist cert rămâne că Rinul deține superlativul de „peisaj drag”, sursa incomparabilă a sentimentului atingerii unui „liman de odihnă”.
Întrerup aici șirul notațiilor „rinologice”spre a mă întreba dacă și ce a însemnat Rinul pentru Mircea Zaciu, omul, individualitatea călătorului pe traiect fluvial, deopotrivă pentru ținuta observației din proza acestui Jurnal. După intercalarea unui cuvânt al lui Verlaine referitor la Rimbaud „cette petite chose immense: imprimer”, care-i deșteaptă emoțiile debutantului în așteptarea revistei care i-a publicat ceva”, schimbă radical registrul și perspectiva temporală, autoprezentânu-se de-a dreptul Filius Rheni cu o potențare încă mai importantă – „Poate că străbunicul meu, alsacianul, venea de pe malul Rinului pe jos, de vreme ce fluviul mă atrage zi de zi, magnetic, pe malurile lui. O binefăcătoare pace: poate o voce din ancestralitate”.
Solicitat să trimită câteva pagini unei reviste, își răsfoiește pe dată jurnalul anului în curs, oprindu-se la câteva pasaje – „fragmente de text” despre care observă că „sunt axate pe văz”.Continuă, dezvoltând remarca: „Văzul e tentația posesiunii.Văzul e jumătate din ea. A vedea e aproape a poseda. Altfel, oamenii n-ar alerga să străbată peisaje și muzee, nu s-ar opri mereu să contemple tablouri celebre, pe care nu au mijloace să le cumpere…” Pentru ceea ce numim vederea noastră creează ad-hoc un corespondent neașteptat – „văzătoria, poate”, al cărei sens în diaristica autorului e amplificat de permanentele referințe și asocieri picturale. „Pătruns de aerul limpede al înserării, pe malul pustiu la acel ceas, casele se zăresc lăsând loc unor crânguri de acuarelă”. Parcul vilei – reședința președintelui – e caracterizat prin „copacii seculari, genul Ruysdael”. Chiar lapidară cum e, notația se întemeiază pe amintirea unui specific al peisajelor marelui pictor, descrise cu „scrupuloasă incisivitate, cu un gust realistic”, evident tocmai în tratarea copacilor cu ale lor foșnitoare frunzișuri spulberate de vânt în marea spațialitate și luminozitate a tărâmului olandez și printr-un „nivel al detaliilor ce nu avea precedent”, cum găsesc la rându-mi că afirma un critic de artă. Diaristului îi sunt de-ajuns doar trei cuvinte – nor, pâclă și abur – pentru ca, în lumina de octombrie, hotelul de lux Petersberg să-i apară transfigurat într-o „pată albă ca într-un tablou de Turner”. Și aici referința la maestrul efectului luminii asupra peisajului reține esențialul din viziunea pictorului englez, senzația de „curgere a lumii”, unde totul se dizolvă spre „a face perceptibil un adevăr profund, dincolo de imediatul vizibil și perceptibil”.
„Văzătoria” cu țintă generalizatoare a diaristului produce una din remarcabilele sale descoperiri, făcută în urma lungii plimbări pe Rin în apusul soarelui: „Orașul, văzut de pe țărm, profilul lui desenat, grafismul orașelor germane. Ele sunt făcute -pentru gravură. Gravura e o invenție germană fiindcă e în peisajul(citadin)germanic”.
Mircea Zaciu citește mult și transcrie frecvent lungi pasaje din lecturile sale. Astfel apar notațiile antologice din Jurnalul 3 (1940-1943) al lui Julien Green, prin intermediul cărora diaristul își regăsește gânduri și temeri nelămurite, nădejdea într-o soluție eliberatoare: “Să faci din fiecare zi o mică viață cât mai deplină, e o maximă pe care am încercat întotdeauna s-o pun în practică, citind, scriind, ascultând muzică sau uitându-mă la tablouri. Pictura e unul dintre cele mai mari adăposturi împotriva secolului”.
Am putea oare admite că însemnările lui Mircea Zaciu, așternute în alte clipe ale trecerii zilelor veacului XX, după mai bine de 50 de ani de la consemnările lui Julien Green, ar reprezenta specia aceluiași jurnal din “seara vieții”, hărăzit să-l “ferească de secolul înspăimântător în care se afla”? Însă dincolo de orice dubii, Jurnalul lui Mircea Zaciu e, la rândul său, un Viaticum, străbătut, prin faleza Rinului, de portanța unui străvechi-mitologic, mare simbol, al Fluviului, indicativul vieții umane și trecerii inevitabile a timpului, cu toate împlinirile și înfrângerile, stările de bucurie, amărăciune, speranță, în infinitele lor prefaceri.