Nu au dreptate cei care văd în „saga” moromețeană un conflict psihologic între tată și fiu. Deși contemporan cu existențialiștii francezi – pe Camus l-a și tradus în românește, în colaborare cu cea de-a doua sa soție, Eta Wexler – și congener prin problematică (omul și rolul său în istorie), Preda nu aderă la ideile acestora și nici la modelele lor epice. Există puține destine în opera lui Preda și multe sub-destine: oameni care nu au dreptul să aleagă, care nu se pot revolta, care nu-și pot asuma și trăi, așadar, opțiunea. Multe dintre personajele lui Preda (Petrini, de exemplu) dau impresia că sunt trăite de destinul lor, iar personajele istorice reale care apar incidental în romane (Antonescu, Stalin, Hitler) par și ele dirijate de către un flux subteran al istoriei, de care sunt absorbite ca de un vârtej. Prozatorul o spune explicit atunci când pune România din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și protagoniștii acelor evenimente capitale – abdicarea Regelui Carol al II-lea, instaurarea „statului național-legionar”, rebeliunea legionară și pogromul de la București, intrarea țării în război – sub semnul unui delir istoric și psihologic.
Nu cred, deci, că Niculae devine activist al „noii orânduiri” în Siliștea-Gumești, în cel de-al doilea volum al romanului Moromeții, pentru a se revolta și a-și ucide în efigie tatăl castrator. Dacă citim cu atenție, decăderea personajului, în ordinea lumii moromețene, era amorsată încă din primul volum. Niculae, aflăm acolo, nu este sortit să fie țăran – anomalie de care sunt conștienți și cei din jurul său. Părinții manifestă o bizară îngăduință față de acest copil aparte, iar frații mai mari sunt stăpâniți de o iritare surdă, provocată mai ales de capitularea genitorilor. Relația tată–fiu îmbracă mai curând forma unei tutele destinse și comprehensive; decisivă este confirmarea pe care Ilie Moromete o primește atunci când Niculae ia premiul întâi. Caracterul public al acestei confirmări este bine valorificat în sistemul de valori al lui Moromete și acționează ca o provocare la care acesta răspunde pe măsură. Tatăl nu se frământă prea mult să accepte că fiul său nu este țăran: inteligent, știe să se încline în fața evidenței. Eșecul moral pe care îl suferă fiul cel mic în Moromeții II – când acționează ca unul dintre agenții distrugerii sistemului de valori al satului, în care credea tatăl său – poartă marca sub-destinului, nu a revoltei, a opțiunii personale. Predestinat să devină altceva decât un țăran, Niculae este adus de fluxul istoriei – prin brutala schimbare de sistem – în postura de anti-țăran. Dezagregarea morală a personajului se reflectă, de altfel, narativ, în dispariția lui din funcția de personaj principal: locul său este ocupat, în volumul al doilea, de un personaj colectiv – satul.
Cel care procedează conform preceptelor existențialiste ar putea fi, eventual, Marin Preda însuși, devenit scriitor oarecum împotriva voinței tatălui, care îl abandonase – știm din Viața ca o pradă – înainte de terminarea Școlii Normale. Lipsesc însă din „recuzita” revoltei existențialiste brutalitatea (trăsătură de caracter pe care scriitorul o dezavua) și revolta, iar felul în care evoluează personajul Marin Preda în Viața ca o pradă subliniază tocmai aceste absențe, fără de care schema sartriană se golește de înțeles.
Altfel stau lucrurile în ceea ce privește relația lui Moromete cu ceilalți trei fii. Conflictul acestora cu tatăl nu este psihologic, ci instinctual. Ei nu au, ca Niculae, conștiința non-apartenenței la lumea în care s-au născut. Moștenind ceva din lenea paternă, se lasă seduși de mirajul unei vieți citadine mai puțin solicitante. Cum Moromete nu are confirmarea publică a șanselor lor de a-și schimba condiția, are rezerve față de prima încercare de perturbare a ordinii (plecarea lui Achim cu oile în apropierea Capitalei) și refuză să admită că ruptura s-a produs (faimosul episod al venirii lui Moromete la București, spre a-i aduce înapoi pe cei trei, din Delirul). Schimbarea condiției lui Achim, Nilă și Paraschiv nu echivalează nici ea cu o revoltă împotriva tatălui, ci cu o declasare. Dramatismul declasării și sacrificiile cerute de inserția în mediul urban sunt marcate, simbolic, de scena bătăii pe care tatăl o aplică lui Paraschiv și Nilă, după care se produce și fuga celor doi.
Disoluția morală a lui Niculae se încheie în Marele singuratic, dar se manifestă cronologic, cum spuneam, mai devreme. Revelatoare este scena întâlnirii pe islaz dintre Niculae și Paul Ștefan, din Delirul (roman a cărui acțiune se situează între cele două volume ale Moromeților). Fiul cel mic al lui Moromete e parcă absent, în timp ce Paul Ștefan simte o plăcută combustie interioară provocată de apropiata plecare la București, împreună cu Moromete. Din clipa aceea, adevăratul Niculae va fi Paul Ștefan: acesta va prelua drumul vărului său, îi va împrumuta destinul, ceea ce face ca tânărul activist care apare în Moromeții II sub numele lui Niculae să fie, de fapt, un altul. Scriitorul a și declarat, de altfel, în Convorbirile cu Florin Mugur, că Niculae are destinul pe care l-ar fi avut, probabil, el însuși dacă nu ar fi devenit scriitor. Ceea ce echivalează cu a spune că Niculae nu e un alter ego al său (Preda este scriitor, în timp ce personajul e un activist oarecare).
Preda s-a arătat iritat îndeosebi de obstinația criticii literare de a-l identifica pe prozator cu lumea personajelor sale. Biografismul interpretărilor, la care se adăuga sociologismul inerent perioadei, îi vexa conștiința originalității profunde a demersului său. Alienarea scriitorului de propriul produs literar s-a manifestat, în cele din urmă, în încercările repetate – și încununate de succes – de a căuta o temă a prozatorului distinctă de cea a familiei. Pe care, după ce a găsit-o, a inserat-o și în acel univers din care aparent lipsea: universul Moromeților.
Este vorba de tema sub-destinului ca limită tragică. Temă de moralist, fără îndoială, dar abordată cu mijloace de prozator realist. Aici se află, de fapt, intuiția salutară a lui Preda: că, în roman, meditația trebuie să fie romanescul însuși, nu discursul filosofic.
Aceasta este deosebirea esențială pe care o aduce volumul al doilea în raport cu primul și pe care critica de întâmpinare nu a sesizat-o. Universul din Moromeții I este închis, naratorul este obiectivat, iar adecvarea discursului la poveste și la ideologia autorului se traduce printr-un echilibru stilistic marcat. Fraza curge parcă de la sine, creând mitul unei opere perfecte formal, care ar eclipsa restul creației prediste (mit întreținut și de adversari ai lui Preda, ca Nicolae Manolescu). Am spus „mitul”, deoarece nu dau credit celor care văd în schimbarea discursului din volumul al II-lea un eșec la nivel artistic. Lumea magmatică a volumului al II-lea, în necontenită transformare, într-o nesfârșită succesiune de măști și figuri obscure pe această scenă socială exemplară devenită Siliștea-Gumești, beneficiază de scriitura adecvată. Fraza frustă, bolovănoasă chiar, traduce cu o meticulozitate aproape caligrafică asperitățile pe care seismele social-politice le provoacă în universul moromețean.
Citite din acest unghi, traiectoriile personajelor lui Preda sunt, de fapt, ale unor învinși. Practic, doar două personaje se salvează de la eșec: Moromete (și numai în plan moral: „Domnule, eu toată viața am fost un om independent!”) și Victor Petrini (salvat, proustian, de manuscrisul care conține tribulațiile vieții sale de-a lungul unui deceniu tulbure și convulsionat). Concluzia ar trebui să dea de gândit celor care se obstinează să trateze Cel mai iubit dintre pământeni ca pe un roman de consum, conjunctural, prin care Preda ar încerca – vezi Doamne – să acrediteze ideea disidenței sale. Sau drept o „revoluție cu voie de la poliție”, cum îl caracteriza, în deplina siguranță a libertății democratice, cineva care nu a scris o virgulă împotriva regimului comunist.
Tragismul sub-destinului uman în opera lui Preda se situează la antipodul tragicului din definiția lui Gabriel Liiceanu. Aceste sub-destine nici măcar nu încearcă să-și atingă limitele, deoarece asta ar însemna deja intrarea în categoria destinelor; or, ele sunt deja ferm înscrise de Istorie pe drumul spre înfrângere. Departe de a fi un existențialism al omului revoltat, care își asumă spargerea cadrelor strâmte ale destinului propriu, tema (sub-)destinului îmbracă la Preda haina unei meditații despre tragismul devenirii în cușcă, în cadrele umilitoare impuse de o instanță (Istoria) în fața căreia nu ai drept de recurs. „Tema prozatorului” implică, astfel, o viziune dureroasă a omului aflat „sub vremi”, adică sub povara unei Istorii generoase cu imperiile și mașteră pentru bietul om.