cred că s-a simțit și s-a știut purtătoare de mesaj și, într-un fel, și-a luat răspunderea celui care clamează în pustiu
Pentru a înțelege singularitatea unei existențe individuale, ar însemna în mod normal să-i „problematizăm” actele și comportamentele. În cazul destinuluicelei care a fost Doamna Doina Cornea, așa se cuvine să o numim și după ce nu mai este printre noi, cum bine spune Ana Blandiana, întreprinderea este cum nu se poate mai intimidantă. Am în față memorialul unei vieți, confesiunea-amintire Doina Cornea dincolo de zid, carte realizată de istoricul Cornel Jurju, publicată în 2017 și reeditată în 2020 la Editura Școala Ardeleană, care nu e nici simplă delectare exhibiționistă, nici complăcere în ruminarea suvenirurilor, ci un fel de examen de conștiință întreprins asupra timpului său și asupra sa însăși, o încercare de a se depăși pe sine ca, dintr-un punct ideal, să cuprindă lumea timpului său și condiția sa într-însa.
Istorisind evenimentele propriei vieți, cititorul are în față „tribulațiile” unui spirit neliniștit, născut în interbelic, a cărui pecete o purta, o persoană rătăcită într-o lume care parcă nu-i aparținea. Interviurile care compun cartea revelează ceea ce a rămas netârât de fluxul timpului, de incertitudinile memoriei sau de intermitențele sensibilității. Găsim aici un confesor care se destăinuie pentru a ne da o lecție pe viu de umilință, rememorând fapte pe care le trece la un moment dat de pe planul istoriei intime pe cel public, al evenimentelor trăite nemijlocit. Cunoaște din tinerețe frământările unei societăți fragile, vulnerabile, plasează salvarea nu numai între prezent și trecut, dar și într-un viitor, deloc ipotetic, pentru cineva care resimte o perenitate a credinței și a dorinței de adevăr și dreptate. Doamna Doina Cornea face parte dintre acei oameni care, privind realitatea în față, nu reușesc să o vadă desprinsă de propriile „obsesii” și o proiecrează în imagini ale speranței. Ea vede în jur, după instalarea comunismului în România, „comedia” care se desfășura din plin și spectaculos pe scena istoriei timpului său. În acest context, gesturile ei de protest, fie și supuse unor banale determinări cotidiene capătă o semnificație puternică. A lupta pentru a schimba neorânduiala unei lumi este hotărât cea mai nobilă țintă a omului. Devine un om de acțiune prin curajul de a fi o voce tulburătoare în peisajul vremii, ducând de una singură o luptă în care nădejdea însăși este un adversar, iar înfrângerea pare singura libertate lăsată omului.
Poate niciodată criza conștiinței umane n-a fost mai acută în țara noastră decât în perioada anilor ’80. Ne simțeam învăluiți în întuneric de ceva straniu-înfricoșător, grotesc-absurd, mistificarea adevărului și reprimarea libertății de exprimare atingând cote greu de suportat. Controlul politic devenisetot mai dur, mai pervers, intelectualii fiindcei dintâi vizați. Doamna Doina Cornea e supravegheată pas cu pas, hărțuită de securitate, i se impun restricții de a părăsi domiciliul. În țară, o severă penurie de alimente, lipsuri la limita subzistenței. Atitudinea ei față de sistemul totalitar se „radicalizează” cu timpul și reușește să sensibilizeze, prin scrisorile trimise la Europa Liberă și nu numai, opinia publică occidentală cu privire la situația dramatică a României, încurajată și de fiica ei, Ariadna, stabilită din 1976 în Franța. Depistează posibilități de a-și manifesta revolta, oportunitatea spirituală pe care i-o oferea cuvântul,pentru a denunța,a „exorciza” răul, trezind verbul care părea că doarme. În 1983 este destituită din Universitate.În ciuda amenințărilor, a persecuției la care își expune familia,nu se teme să fie cea„prin care scandalul vine în lume”. Nu erau soluții salvatoare în anii aceia, cu toate acestea își spunea ca omul lui Beckett: „trebuie să continui, voi continua”. Cu siguranța calmă a celui care a găsit un răspuns la întrebările sale, nu-și disimulează convingerile și temerile. Crede în persistența vieții spirituale creștine capabile să umple sufletele, să hrănească inteligențele sub soarele credinței.
A încercat să rămână ea însăși și după evenimentele din 1989 și a izbutit, în pofida celor care au încercat să-i dărâme respectabilitatea morală de care se bucura, a calomniilor unor zvoniști grosieri, care rosteau acuze fără menajamente, menite să scandalizeze și mai ales să manipuleze. Despre implicarea ei în viața politică de după 1989 s-a scris și comentat mult în deceniile care au urmat. Despre acele evenimente Doamna Doina Cornea nu putea vorbi decât cu parti-pris-ul unui dușman al falsității, al ipocriziei celor ce se înscăunau la conducerea țării. Pe toate acestea și altele le cunoaștem chiar din interviuri, spuse cu o rafinată modestie, ce nu exclude conștiința propriei demnități. Astăzi, rolul ei înainte și după 1989 este unanim recunoscut în societatea românească.
Citind cartea de memorii, pe măsură ce avansam, urca în mine un timp al vârstei care fusese prima răscruce în existența mea, un timp pe care l-aș înviora cu fascinația concretului, cu situații de viață, legate de Doamna Doina Cornea. Imagini și amintiri erup brusc în mintea mea ca în experimentele revelatoare ale lui Proust. Deși de factură anecdotică și nu din cele eclatante, dar semnificative în modestia lor, acele momente ne revelează ceva din personalitatea sa, desenează un profil cu trăsăturile specifice, nu atât caracterul individual, cât o relație particulară cu lumea și mă refer aici la cei în mijlocul cărora și-a exercitat profesia de dascăl.
Am cunoscut-o când eram elevă în ultimul an la Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistrița, grație profesorului de franceză, care voia „avizul” Doamnei Cornea, pe atunci asistentă la Facultatea de Filologie din Cluj, dată fiind concurența acerbă la examenul de admitere, mai ales la secția franceză-română pe care doream s-o urmez.
Doamna Doina Cornea mi-a dezvăluit, prin felul în care m-a primit și alucrat efectiv cu mine, prin felul în care m-a încurajat în orele de pregătire de dinaintea examenului, un sentiment neașteptat al bunătății și al dăruirii. Mă cuprinde și acum un val de recunoștință când o revăd, la examenul de admitere, în clasa în care redactam proba scrisă la franceză, privindu-mă și zâmbindu-mi ca și cum ar fi vrut să-mi spună că e acolo pentru mine.
Mi-a fost apoi profesoară în primii ani de facultate. Rememorând orele de interpretări de texte, cursul favorit al Doamnei Doinei Cornea, le găsesc acum tot mai multă substanță. Lucram pe texte din scriitori francezi cu principii de autoritate, criteriul de selecție a operelor având o incidență neașteptată asupra spiritului nostru, pentru că în percepția noastră intervenea ceva nou, acea noțiune de plăcere, acel „plaisir du texte” de care vorbea Roland Barthes. Profesoara noastră trata limba franceză cu un respect cvazi religios, într-o vreme în careFranța, Parisul reprezentau „o bancă centrală de credit literar”. Era un dascăl nesistematic care nu voia să oblige pe nimeni prin spusele sale, dar care știa să incite la meditație, nu doar prin idei, ci și prin maniera de a le exprima cu grații stilistice care ne captivau. Cursul estetismului la o bursă a literelor nu părea a fi prea înalt atunci, desigur din cauza cenzurii drastice care-i afecta pe scriitorii de la noi. Cu toate că eram în contextul „dezghețului” de după 1965, atmosfera literară de atunci era confiscată de ideologie, în bibliografia pentru concursul de admitere la proba de literatură română figurând înmajoritate opere axate pe doctrina realismului socialist, impusă tuturor țărilor din spatele Cortinei de Fier.
Ieșiți dintr-o literatură marcată de ideologie, ne-am trezit în primul an de facultate cu texte de comentat din Villon, poet favorit al profesoarei, despre care a și scris un studiu. Au urmat analize fine, de mare acuitate din poezia romanticilor, Lamartine, Hugo, Musset, dar și simboliștii Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, o adevărată hermeneutică care ne îndemna să descoperim sensurile ascunse,legând mereu conotațiile de construcție și nu de o inflație ornamental-artistică.Era metoda tipic franceză de interpretări de text practicată de profesorul Henri Jacquier care a îndrumat-o în primii ani de profesorat la Litere, după cum o mărturisește ea însăși în interviuri.Îmi amintesc,de pildă, de analiza din Doamna Bovary, de paginile care relatau spleen-ul Emmei Bovary, pe care le-am citit și recitit cu ea la seminar, încât aș putea și azi reproduce mici pasaje din memorie, și așa cu toții am fost convinși că romanul flaubertian este profund conotativ. Departamentul de franceză a avut șansa, după invadarea Cehoslovaciei și după discursul naționalist al lui Nicolae Ceaușescu la Cluj, promițător, dar în fapt înșelător, așacum se va dovedi mai târziu, să primim tot mai multe cărți din Franța, iar biblioteca Lectoratului francez, pe care am și gestionat-o pentru o vreme, a beneficiat de donații substanțiale cu toate noutățile literare din Franța, beletristică, filosofie, critică etc.. Ariadna își dota la rândul ei mama cu tot ce apărea la Paris și nu numai. Îmi amintesc că ne-a vorbit de filosofi ca Henri Bergson și Gabriel Marcel, de politologul Raymond Aron. Cu filosofia noastră sumară, juvenilă, severă, unic ancorată într-un absolut râvnit, încercam să înțelegem ceva din tainicele munci ale profesoarei,din setea ei de autenticitate și pasiunea cuvântului frumos. Avea sentimentul misterului, încercând să elucideze cu noi raporturile omului cu sacralitatea. A găsit în Mircea Eliade un perfect maîtreà penser. Cu o altă grupă îmi amintesc că a tradus din Încercarea labirintului, carte pe care o va tălmăci integral mai târziu în română.
În interviuri evocă figura profesorului Henri Jacquier care a îndrumat-o și pe care l-am avut și eu în facultate profesor pe parcursul celor cinci ani. A fost conducătorul științific al lucrării mele de doctorat, pe care, după pensionarea domnului profesor Jacquier, am continuat-o cu profesorul Ion Gheorghe. Profesorul Henri Jacquier a fost directorul de conștiință al multor generații de studenți într-o anumită perioadă, iar în ce mă privește, mărturisesc că-i datorez numirea mea ca asistent la Catedra de franceză.
Și iată-mă, după absolvirea studiilor, devenită „colegă” cu Doamna Doina Cornea. Atitudinea ei anticomunistă stârnea mefianță și desigur crease o distanță decelabilă față de cei din colectivul catedrei, măuimea însă deferența ei politicoasă față de colegi. Rareori cineva a stârnit printre contemporani reacții contradictorii, paradoxale de simpatie ori antipatie, de furie dezlănțuită sau de admirație excesivă ca Doamna Doina Cornea. A înfruntat adeversitățile, a suportat acuzele și jignirile aduse de obedienta conducere a Universității, unele proferate cu o ridicolă indignare morală, referitoare de pildă la stabilirea fiicei ei în Occident. Știu că a tras după sine destulă „mizerie” afectivă, tocmai când simțea cu siguranță nevoia de a găsi un sentiment comunitar: forme de colaboraționism, trădări ale unor prieteni deveniți ne-prieteni, moduri de discreditare a atitudinii ei civice și chiar a prestației sale didactice.
Într-un alt registru, îmi păreau de-a dreptul amuzante intrevențiile ei la „scenariul paideic politic” la care eram obligați să participăm în fiecare lună. Voi aminti un moment dintr-o ședință în care trebuia să fie glorificată colectivizarea agriculturii și când deodată se aude în tăcerea sălii vocea subțire, inconfundabilă, a Doamnei Doina Cornea: „ nu știu ce să spun, dar știu că în satul meu cea mai tânără colectivistă are peste 80 de ani”. Deseori aveai impresia că ironii fine sau „cuvinte potrivite” așteptau la colț, parcă zgâlțâind conștiințele din inerția lor. Mai cred că s-a simțit și s-a știut purtătoare de mesaj și, într-un fel, și-a luat răspunderea celui care clamează în pustiu.
Se spune că resurecția imaginilor nu depinde de voința noastră, dar solicitată, memoria mea a înregistrat unele secvențe disparate, răzlețe care, legate între ele, dezvăluie o conivență secretă între noi, întărită de faptul că împărtășeam cu Doamna Doina Cornea aceleași convingeri, eram, cum se obișnuiește să se spună, de aceeași parte a baricadei: căsătorită cu un fost deținut politic, nu eram membră de partid, nu am beneficiat în consecință de avansare profesională înainte de 1989. Ar fi poate necuviincios, dar o fac totuși, profitând de ocazie și înfățișându-mă ca cea care am scris primul meu articol în franceză despre imaginarul verlainian, apărut în Studia sub semnătura amândurora, întrucât ea m-a incitat și a contribuit la fructificarea unui referat de seminar din studenție pe tema imaginarului. În ’68, în Franța puteai citi peste tot Imaginația la putere, studiile despre imaginar (Gilbert Durand, Gaston Bachelard) au reverberat și la noi ca un efect de modă. Poezia era una din situațiile-matrice ale imaginarului care câștiga teren, mai ales în mințile noastre tinere.
Îmi amintesc imensa corespondență primită, după evenimentele din 1989, din țară și din stăinătate.Am triat împreună o zi întreagă scrisorile, unele mai laudative ca altele, am răspuns persoanelor pe care le cunoscuse și de asemenea unor personalități care-și exprimauadmirația față de lupta ei și față de spiritul de jertfă al românilor în 1989.
Am întreprins acest „Remember” la sugestia conducerii revistei Steaua și recunosc că acest cumul al dilecțiunilor mele păstrează certe semne ale subiectivității, ale fireștilor „iluzii retrospective”, menite să o ridice pe Doamna Doina Cornea din sfera efemerului, a banal-umanului. E drept că în societatea noastră modernă realitățile temporale nu mai seamănă cu cele de pe vremea ei și, dacă s-au schimbat, acest fapt se datorează poate și ei într-o mai mare sau mai mică măsură. Dacă ne gândim la generația celor sub 40 de ani, constatăm că miza luptei ei le este total necunoscută, cu toate că acele mize nu s-au golit de înțelesul și de valoarea lor. Revenirea personalității Doamnei Doina Cornea în memoria noastră colectivă este echivalentul unei retrospecții pentru epoca configurării unor modele, a căror uitare riscă doar să lase în sufletele tinerei generații un gol în care se poate insinua un primejdios „mal du siècle”.
Dacă sfârșitul secolului XX a fost definit ca un timp de demitizare izvorât din criza sacrului,vedem cum în deceniile noastrede la început de secol XXI se petrece o dezintegrare a unor structuri simbolice, de care societatea tinde să se debaraseze. Acestea reprezintă o imagine a epocii, iar propensia la „demitizare” a timpurilor noastre, cvazi instituționalizată în trecut, pare să se consume în prezent.