Răzvan Voncu este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cronicari literari contemporani. Profesor la Universitatea din București și redactor-șef al prestigioasei reviste România literară, el ne apare azi drept principalul continuator al celor doi maeștri care au marcat în mod decisiv critica literară românească din ultima jumătate de veac, Nicolae Manolescu și Eugen Simion. De altfel, pe parcursul comentariilor sale, exegetul face numeroase trimiteri la scrierile acestora. După studiile dedicate poeziei și criticii literare, Răzvan Voncu revine în actualitate cu o amplă sinteză intitulată Prozatori români de azi (Editura Cartea Românească, 2023). Lucrarea este rodul muncii îndelungate a cronicarului literar. Drept consecință, ea se axează pe articoleleconsacrate de-a lungul timpului prozatorilor români. Principalul merit al cărții rezidă însă în faptul că nu rămâne la statutul de simplă culegere de cronici literare, ci aspiră la mai mult, transformându-se într-o amplă panoramă a literaturii române postbelice. De aici principala deosebire față de un alt cronicar literar important al momentului, Daniel Cristea-Enache, și de lucrarea acestuia – de altfel consistentă și demnă de interes – Linia de contur, din 2019.
Într-adevăr, sistematizareabogatului material exegetic face ca rezultatul să fie mult mai spectaculos, reconstituind traiectul adesea sinuos al devenirii literaturii române de azi. De altfel, în cele Patru scurte introduceri, Răzvan Voncu nici nu își prezintă cartea drept o culegere de articole, ci analizează condiția romanului românesc și încearcă să explice atât lipsa lui de ecou în plan universal, cât și rămânerea în urmă a acestuia în comparație cu marele roman occidental. Exegetul atrage atenția asupra faptului că proza românească nu propune un model uman universal, mulțumindu-se să i se adreseze doar cititorului autohton. Opiul scriituriieste în viziunea lui Răzvan Voncu „drogul care amorțește curajul estetic al scriitorului român”. O posibilă soluție privind revigorarea romanului autohton și a interesului pentru literatură este identificată în reînnoirea romanului social. Exegetul este de părere că romanul românesc contemporan este prea puțin angajat, deși societatea îi oferă un material de observație foarte bogat. Dincolo de barierele lingvistice și de carențele difuzării, absența romanelor autohtone de pe piața literară internațională este explicată prin lipsa unei filosofii românești de existență care să transpară din aceste creații. Prozatorul român nu oferă o viziune asupra lumii, ci preferă să se refugieze în stil, fenomen mai puțin apreciat de cititorii străini. Problemele abordate sunt grave, comentariile sunt inteligente, iar întrebările ridicate sunt justificate. Răzvan Voncu are un condei subtil, iar observațiile sale merg în profunzime.
Dincolo de comentariile pertinente privind condiția vitregă a prozei românești în context european, ne-am fi așteptat ca partea introductivă să aducă și o serie de lămuriri privind structura cărții. O primă problemă ține strict de teoria literaturii. Vorbind despre prozatorii români de azi, era firesc ca Răzvan Voncu să se mențină în cadrul principalelor forme ale epicului: romanul, nuvela și povestirea. Or, constatăm că el își extinde investigațiile și asupra unor creații ce intră, de regulă, în sfera literaturii de frontieră, precum jurnalul intim, memoriile,publicistica și corespondența. O posibilă justificare a demersului găsim în comentariile dedicate prozatoarei Ana Blandiana, unde Răzvan Voncu menționează faptul că „literatura modernă a șters, în bună măsură, granițele dintre genuri și a consacrat un nou tip de creator: scriitorul polivalent, care se manifestă cu egală ușurință și pregnanță în mai multe genuri literare”. Extinderea investigației la literatura de frontieră nu constituie o greșeală, ba poate fi privită chiar ca o inovație, dar lărgește foarte mult aria cercetării, de unde riscul ignorării unor autori și a unor opere semnificative, cartea dovedindu-se, în ciuda numărului impresionant de pagini, neîncăpătoare.
Din punct de vedere compozițional, masivași ingenioasa lucrare dedicată de Răzvan Voncu prozei românești de azi conține cinci secțiuni ample. Cele Patru scurte introduceri sunt urmate de un capitol important ce vizează Proza afirmată în perioada comunistă (1948-1989).Autorul se oprește mai întâi la Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda și Eugen Barbu, după care relevă contribuția generației ՚60 în înnoirea literaturii. Rânduri remarcabile sunt dedicate unor autori precum D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, George Bălăiță, Nicolae Velea, Ana Blandiana, Sorin Titel, Gabriela Adameșteanu, Dumitru Țepeneag (privit doar în ipostaza denuvelist), Gheorghe Schwartz, Octavian Paler. Ca orice exeget, și Răzvan Voncu are propriile sale simpatii, iar acest lucru se poate observa atât în selecția făcută, cât și în numărul de pagini dedicat prozatorilor comentați. De aici un anumit dezechilibru în interpretare. Există autoricărora li se dedicăveritabile micromonografii, în timp ce alții sunt evocați cu o singură lucrare. Desigur, numărul de pagini consacrat unui anumit scriitor nu reflectă neapărat valoarea acestuia și nici rolul lui în epocă. Cu toate acestea, fie și indirect, el ajunge să funcționeze ca un criteriu axiologic. Foarte bine documentat, trăind de o bună bucată de timp în centrul vieții literare autohtone, Răzvan Voncu știe să strălucească și pe spații mici. Pagini admirabile îi sunt consacrate lui Marin Preda, recitit printr-o grilă ferită de clișee. Exegetul relevă rolul jucat de scriitor în epocă, vorbește despre geneza cărților sale, reușind să risipească o serie de clișee legate de romancier și de creația acestuia. Este un capitol ce ar merita adâncit într-un amplu studiu monografic. Un alt „răsfățat” este D.R. Popescu, un alt înnoitor al prozei românești contemporane. Activitatea lui este privită atât înainte, cât și după 1989, relevându-se importanța unor romane precum F și Truman Capote și Nicolae Țic. Opera scriitorului este considerată importantă deoarece a marcat desprinderea de modernism și a pregătit apariția postmodernismului. Merită reținute și comentariile la Radu Cosașu, Iulia Soare, I.D. Sîrbu, N. Steinhardt (văzut doar în calitate de epistolier), Ion Băieșu. În cazul fiecărui prozator, cronicarul literar este preocupat de ceea ce îi spune opera acestuia cititorului de azi.
O amplă secțiune dedică Răzvan Voncu Postmodernismului sub comunism.Subtitlul capitolului se dovedește elocvent, atrăgând atenția asupra efemerității succesului în literatură: Generația optzeci, de la insurgență la uitare. Într-adevăr, după șocul provocat de „desantarea” lor în viața literară, doar câțiva dintre tinerii experimentatori de odinioară au reușit să se mențină în centrul interesului până în prezent. Sub acest aspect, generația ՚60 se dovedește mult mai rezistentă din punct de vedere valoric. Selecția efectuată de Răzvan Voncu se oprește la George Cușnarencu, Nicolae Iliescu, Tudor Dumitru Savu, Gabriel Chifu, Ioan Groșan, Mircea Cărtărescu, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Nichita Danilov, Florin Toma. Spațiul cel mai amplu îi este acordat lui Gabriel Chifu, unul dintre cei mai prolifici prozatori români din ultimii ani. Dar comentarii substanțiale sunt dedicate și scrierilor realizate de George Cușnarencu, Nicolae Iliescu și Mircea Cărtărescu. În mod surprinzător, nu se spune nimic despre Mircea Nedelciu, considerat mult timp liderul generației ՚80.
Urmează un amplu capitol ce îi vizează pe Prozatorii afirmați după 1989. Unii au devenit personalități marcante ale vieții literare contemporane (Varujan Vosganian, Alexandru Ecovoiu, Horia Gârbea, Ioan T. Morar, Hanna Bota, Adrian Lesenciuc, Kocsis Francisko), în timp ce alții constituie niște promisiuni, riscând să aibă soarta unora dintre reprezentanții uitați ai generației ՚80.
Ultima secțiune a cărții abordeazăProza criticilor. Mai mult decât în cazul celorlalte capitole, investigația lui Răzvan Voncu vizează literatura de frontieră și nu formele tradiționale ale epicului. Exegetul își justifică demersul prin disoluția și contaminarea genurilor literare. Fenomenul este identificat deja în schimbul epistolar dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca, concretizat în volumul intitulat sugestiv Un roman epistolar. În cazul lui Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu comentează volumul de confesiuni intitulat Cititul și scrisul din 2003. Eugen Simion este evocat cu jurnalul său parizian, Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Alte comentarii pertinente sunt consacrate unor autori, precum:Valeriu Cristea, MirceaZaciu, Gabriel Liiceanu, Romul Munteanu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Alex. Ștefănescu, Petru Poantă.
În ciuda absențelor (unele notabile), făcând saltul de la cronica literară la opera de sinteză, recenta investigație a lui Răzvan Voncu ne propune o ingenioasă re-lectură a prozei românești de azi.
Gheorghe Glodeanu