La scurt timp după decesul compozitorului-academician Cornel Țăranu, în vara anului 2023, bimilenara metropolă culturală a Transilvaniei și-a pierdut încă un personaj emblematic: reputatul anglist, profesor universitar și traducător Virgil Stanciu. Discret, taciturn, excesiv de modest, a știut să se impună prin prestanța sa profesională și umană ca un reper inebranlabil al vieții intelectuale clujene, din anii 1960 până în prezentul atât de volatil. Impresionanta sa vocație profesorală și de diseminator al valorilor literare anglo-americane în spațiul culturii noastre a contribuit la înflorirea unei școli autohtone a acestui domeniu, cu reverberații în generații succesive de experți, și în măiastre transpuneri de texte din spațiul anglofon în cel românofon.
Integralmente dedicat misiunii sale academice, Virgil Stanciu s-a bucurat totodată de infrangibilă stimă în mediile literar-culturale, cu precădere în circuitele redacționale clujene – Steaua, Tribuna, Echinox, Apostrof… –, dar și ale oazelor de socializare de tip cafenea din același perimetru. Fidelii mult-frecventatei cofetării din vecinătatea sediului USR Cluj adoptaseră în unanimitate denumirea Arizona, pe care i-o atribuise Virgil Stanciu (la fel cum Marian Papahagi e creditat ca „botezător al Echinox-ului”). Apropo de chestiuni onomastice: apropiații îl numeau Bill, la fel cum între comilitonii săi se utilizau apelative precum Jean (= Ion Pop), Pi (= Ioan Mușlea), Col (= Eugen Calmâc). Dintru bun început mă încântase identitatea dintre prenumele lui Virgil Stanciu și cel al părintelui său, un eminent profesor de limba română. Nu de alta, dar sunt eu însumi purtător de prenume al propriului tată, situație ce se repetă în cazul fiului meu. Relevez acest aspect, întrucât omul care a plecat dintre noi în iulie 2023 a personificat ideea de continuitate a inestimabilelor tradiții ale intelectualității româno-transilvane. O continuitate ce a știut să facă față cu demnitate succesivelor vicisitudini abătute asupra națiunii noastre.
Atașamentul pe care l-am resimțit, din fragedă pruncie, față de ambianța urbei natale se nutrea, într-o măsură însemnată, din conștiința că printre concitadini existau oameni de calitatea lui Virgil Stanciu. Într-o retrospectivă finală, deși întâlnirile noastre nu au fost sistematice (precum cele dintre dânsul și camarazii săi apropiați, născuți cam cu un deceniu înainte de venirea mea pe lume), constat că „aranjamentele” soartei ne-au adus împreună în momente memorabile: domiciliul familiei Stanciu se afla pe strada Avram Iancu, iar părinții mei locuiau în edificiul vecin atunci când fui adus acasă de la maternitatea de pe strada Clinicilor, situată în apropiere. Pe când eram elev la Liceul Racoviță (același pe care-l absolvise și tizul născut în 1941, deci mai în etate cu zece ani decât mine), doamna Margareta Stanciu, mama viitorului anglist, mi-a fost profesoară de română și latină. Nu pot uita momentul când l-am văzut pentru prima dată: venise în clasa noastră (estimativ, a șasea gimnazială), spre a-și suplini mama, absentă din motive medicale. Colegele și colegii – aflați la etatea adolescenței – au rămas impresionați de apariția maiestuoasă a acelui tânăr, înalt, calm, ponderat, care ne-a vorbit despre seducătorul domeniu al studiilor superioare de limbă engleză. Probabil că o asemenea pledoarie avea să se sedimenteze printre argumentele ce vor fi determinat decizia mea de a absolvi aceeași facultate. Mai târziu, prin 1970, în perioada preparativelor pentru examenul de admitere la secția engleză-germană a Facultății de Litere, domnul Virgil Stanciu Sr. avu bunăvoința să-mi clarifice o serie de chestiuni de gramatică română, astfel încât să fac față dificilei probe din materia respectivă.
Naturalmente, pe parcursul studiilor universitare și ulterior, relația noastră bazată pe respect reciproc, a evoluat spre o veritabilă camaraderie. Dar chiar și în atari condițiuni, atunci când mi-a devenit conducător științific al lucrării de doctorat, Virgil Stanciu nu a făcut nici cea mai măruntă concesie de la exigențele eticii profesionale. Martor îmi este alt bun amic, Mircea Mihăieș – redutabilul anglist, expert în James Joyce și vice-coordonator al Institutului Cultural Român – care și-a îndeplinit cu egală acribie rolul de membru al comisiei doctorale în 2001. Având un cordonator de disertație precum Virgil Stanciu, de o ireproșabilă ținută academică, când aflam despre malversațiunile petrecute în acest domeniu – la noi și aiurea – aveam senzația că nu pot fi adevărate (din păcate, unele erau). Parcă spre a încununa o frumoasă amiciție, în vara anului 2012 ilustrul anglist și profesor (acompaniat de cordiala-i soție, Alina) mi-a făcut onoarea de a participa la ceremonia despărțirii de ICR Lisabona, instituție căreia îi consacrasem șapte ani din viață. Evident, fu un gest consonant cu ideea că o cultură se afirmă și se susține esențialmente prin existența instituțiilor (concepție ferm promovată de Marian Papahagi, la care achiesase cea mai bună parte a intelectualității noastre din epoca „echinoxistă”).
Sunt convins că efigia luminoasă pe care mi-am creat-o despre Virgil Stanciu nu se datorează vreunei exaltări subiective, ci e împărtășită de majoritatea celor ce l-au cunoscut. Deși nu mă preocupă Facebook sau alte rețele (sau rețete) de mâncătorie a timpului, nu mi-a scăpat nota postată pe internet de Adrian Papahagi (fiul inubliabilului Marian, amic al lui Bill Stanciu și al subsemnatului), cu ocazia dureroasei despărțiri: „Am aflat cu mare tristețe că ne-a părăsit Virgil (Bill) Stanciu, profesorul sau mentorul multor angliști români. Am urmat cursul lui de literatură engleză modernă și l-am avut ca (ultra-amabil) șef de catedră. Era un om de o mare eleganță sufletească și fizică, după cum pot mărturisi toți cei care l-au cunoscut și au beneficiat de sprijinul său.” Elocventă mi s-a părut și calda evocare publicată de Ion Bogdan Lefter într-un număr din primăvara trecută al revistei Apostrof, sub titlul Cu „Bill” Stanciu la Londra: „Bill Stanciu m-a cucerit din prima clipă, cum cred c-a făcut-o cu oricine are sensibilitate pentru bunătate și blajinătate, pentru ce se numește în popor «om bun» – la inimă, la suflet, atent și înțelegător cu cei din jur.” Sagacele critic bucureștean remarcă apoi caracteristici frapante ale distinsului nostru concitadin – înalt, interiorizat, cu molcomă vorbire transilvăneană, atunci când ieșea din tăcere – adăugând: „m-a tratat de la început cald-colegial, deși erau între noi mai bine de un deceniu și jumătate diferență, el la 48 de ani și-un pic, eu la 33 abia împliniți. De pe atunci un mare profesor și traducător despre care știam și dincoace de Carpați, n-a acceptat altă formă de dialog cu junele literator care eram (…) decât la persoana a doua singular, «tutuindu-ne», și nu ca «deformație profesională», engleza neavând pluraluri ale politeței, ci pentru că așa era el: sobru văzut dinafară, dar atașant față de cine simte că merită.”
Vorbind despre construcția instituțională, e indubitabil că însăși existența lui Virgil Stanciu a fost intim legată de dezvoltarea – în condițiile tranziției dintre secolele XX și XXI – a legatului recepționat de la Petre Grimm, fondatorul studiilor anglo-saxone la „Universitatea Daciei Superioare” din Cluj, și de la continuatorul acestuia, profesorul Mihail Bogdan, ex-șef al așa-numitei „Catedre de filologie germanică” din cadrul UBB.
Copleșitoarea activitate academică a magistrului Stanciu s-a contopit cât se poate de firesc cu caracterul său profund umanist, afabil, marcat de o surâzătoare mansuetudine. Făcea parte dintre modelele ce-mi fortificau afecțiunea pentru urbea natală, ca tărâm privilegiat al românității transilvane, ca spațiu de referință pentru vocația noastră de conviețuire pacifică și creativitate comună cu celelalte etnii –autohtone, europene și mondiale. O lecție ce se cuvine a fi perpetuată, spre binele proximelor generații.