Despre neașteptata plecare dintre noi a lui Adrian Marino, în noaptea de 16/17 martie 2005, cea mai delicată și, totodată, impresionantă relatare mi-a fost furnizată de către soția sa, Doamna Lidia Bote, chiar a doua zi după funesta întâmplare, când o vizită în camera de lucru a celui cu care conversasem cu doar 72 de ore mai devreme mi-a confirmat că nimic nu prefigurase despărțirea care avea să se producă. Știam fiecare detaliu al camerei, întrucât fusesem acolo de nenumărate ori, și nimic nu fusese schimbat: mapele de carton cu fișiere fuseseră pregătite și așezate în ordine pentru truda de a doua zi, laolaltă cu stiloul și cu pixurile, pregătite și ele pentru a fi folosite. Cartea, pe care nu o terminase încă de fișat, aștepta cuminte lângă perna de pe sofaua de lângă fereastră, dincolo de care viața de pe Strada Rákóczi, devenită Eremia Grigorescu, își reluase, obișnuită, cursul, ca și cum nimic nu se întâmplase.
Relatarea Doamnei Bote se lega, cum era și firesc, de evenimentele nopții precedente. Rutina de dinaintea culcării fusese cea dintotdeauna, în nota conversațiilor obișnuite, cu cincisprezece sau cel mult douăzeci de minute de trecere pe diferitele canale ale televizorului. Apoi, ea a simțit subit că nu va fi o noapte ca toate celelalte, deși nu-și putea explica de unde îi venea senzația. S-a întins, liniștită, alături de el și a trăit un moment de hiperluciditate calmă, aproape religioasă după miezul nopții, văzându-l cum pleacă, cum se stinge de pe o clipă pe alta. Nu s-a panicat, n-a sărit de acolo înspăimântată, așa cum ar fi fost de așteptat, ci l-a vegheat preț de câteva ore, până dimineața. „A devenit frumos”, mi-a spus ea, impresionată: i s-au resorbit, rând pe rând, toate ridurile, suferința încrâncenată i-a dispărut de pe față gradual și pielea i s-a întins – „împlinit” fusese termenul folosit de către Doamna Marino – , „așa cum arătase înainte de închisoare și de domiciliul forțat” „executat” la Lătești, în Bărăgan.
Pe Marino, despre deportarea la Lătești („cel mai dificil moment al existenței mele”, avea el să scrie în Viața unui om singur, atrăgând totodată atenția că termenul reprezintă un eufemism) l-am întrebat cu precauție, nedorind să-i stârnesc eventualele resentimente. Nu se scriseseră încă volume despre experiența de atunci, și nici documente de presă nu prea existau. A reacționat, de fiecare dată, complet depsihologizat, obiectiv, constatativ, fiind de părere că tot ceea ce i s-a întâmplat după arestarea din aprilie 1948 a reprezentat o formă de a trăi istoria, chiar și la nivel victimar, în loc de a sta la birou și doar de a scrie despre ea. Așa se explică, pe de o parte, obiectivismul sceptic cu care a scris despre cele unsprezece detenții prin care a trecut (douăsprezece, dacă punem la socoteală și Lăteștiul, de unde este eliberat în 1963) și, pe de alta, vehemența cu care a respins tentativele de „eroizare” sau de „spiritualizare” de care va fi suprasaturată, evident distorsionant, memorialistica închisorilor de după 1989. Disprețuia „vestalele ororilor” care se răspândiseră în presă și avea serioase obiecții privitor la Memorialul durerii făcut de Iulia Hossu Longin.
Detenția, îmi tot spunea, e, înainte orice, o formă de a-ți păstra demnitatea într-un climat demoralizant și sordid, al cărui sfârșit nu ți se profilează. Niciodată mai mult, dar nici mai puțin decât atât, capacitatea de a suporta sordidul și dejecția fiind mult mai greu de menținut decât o pot sugera câteva cuvinte. Sunt cel puțin două exemple în acest sens în Viața unui om singur, deși contextul celui dintâi e ușor voalat de teatralism, fiindcă se referă la Mircea Vulcănescu, surprins cu batista albă la gură cu prilejul unei plimbări prin curtea închisorii. Chipurile, pentru a se apăra de microbi. În realitate, pentru a demonstra că stilul se cere păstrat oriunde, chiar și-n cele mai abjecte condiții. Al doilea îl are protagonist chiar pe Adrian Marino, „felicitat” de vecinii de la Lătești pentru „norocul” de a i se fi repartizat o cocioabă aflată în proximitatea unei fântâni. Înainte de exercițiul cotidian al lecturilor, pe care îl va relua cu ajutorul cărților trimise de la Cluj de către Doamna Lidia și cu cel al volumelor achiziționate prin intermediul „Cărții prin poștă”, proximitatea fântânii va fi aceea care îi va permite deportatului reinstituirea unui regim de normalitate cotidiană, asociat, desigur, celui de igienă.
Pare puțin la prima vedere, dar nu trebuie uitat că scrisul și cititul rămân, la nivel empiric cel puțin, discipline puternic condiționate corporal, intelectul intrând în joc abia ulterior, pe fondul deja structurat al unei discipline fizice rutiniere. Scriitorii care afirmă că își „mortifică” trupul cu scopul de a „elibera” ideea nu fac decât să acrediteze o fantasmă. S-au văzut, pe de altă parte, zeci și sute de literați care au ratat lamentabil, pe simplul motiv că nu aveau Sitzfleisch. Marino a fost, din acest punct de vedere, cel mai disciplinat intelectual de mare calibru pe care l-am întâlnit. Avea un program cotidian riguros, împărțit pe câteva secvențe economic drămuite. Puține rupturi, aproape deloc excese și se „mândrea” cu faptul că experiența detenției i-a relevat ceva ce s-ar defini ca fiind „consistența materială” a timpului, adică un „buget” pe care trebuie să știi să îl administrezi.
Amintind de experiența domiciliului obligatoriu (D.O.) din Bărăgan, unde ajunsese stupefiant și absurd, datorită unei plecări de la Cluj la București, Adrian Marino vorbea cu recunoștință (cum avea s-o facă și în Viața unui om singur) de soția sa, care a trimis sau a cărat la Lătești, în plus față de mâncare și bani, tot ce se putea găsi pentru traiul de zi cu zi: cărămizi, carton gudronat, plăci de sticlă pentru ferestre, așternuturi și covoare. Mi-a arătat, în câteva rânduri, un album cu fotografii de atunci, unele dintre instantanee fiind făcute de către Paul Goma, desemnat „fotograful satului” în volumul de memorii, la pag. 96. Sper că albumul se află, acum, în „Fondul Marino” de la BCU Cluj, proveniența fotografiilor putând fi stabilită, la o adică, doar prin mărturia celor care le văzuseră înainte. Aceasta e, de altfel, soarta mai tuturor obiectelor cu care se înconjurase în timp ce lucra, inclusiv a unui cal troian adus „de la sursă” sau a unei pene colorate de gâscă, primită cadou de la G. Călinescu. La mai puțin de două săptămâni de la înmormântare, Doamna Marino m-a încurajat să fac fotografii în interiorul locuinței, înainte ca unele aranjamente să fie, inevitabil, reconfigurate. Am prezentat grupajul la Cercul Eranos de la Facultatea de Litere din Cluj și l-am înaintat pe un CD la BCU. Nu mai știu nimic de soarta lui, sper să mai existe.
Sunt de părere, așadar, că prima dintre marile nedreptăți care au marcat posteritatea primă a lui Adrian Marino a reprezentat-o neînhumarea Doamnei Lidia Bote alături de cel pe care l-a însoțit, discret, dar eficient, o viață întreagă. Născută la 16 octombrie 1924, într-o familie de neoprotestanți din Feldru, jud. Bistrița-Năsăud, Doamna Marino a murit în ziua de 26 Martie 2017, după o restriște de câțiva ani, marcată de boala Alzheimer și de o progresivă pierdere de sine. Ajunsese să nu mai recunoască pe nimeni: îți lua mâna când o vizitai, ți-o mângăia cu căldură în chip anamnetic și dacă aveai noroc, puteai fi răsplătit cu un zâmbet frumos, indiciu că simțurile au preluat o parte din funcțiile creierului care se stinge, dar nu mai mult. Venit de la București, unul dintre „fiii adoptivi” ai cuplului, Sorin Antohi, iubit de Marino pentru valoarea sa, dar și din cauza nostalgiilor ieșene, a avut parte de o receptare estompată similară, ceea ce nu l-a împiedicat să ajute în continuare.
Pe fondul acestei degenerescențe, apartamentul familiei Marino – lipsită de urmași direcți – a intrat în atenția unor rude sosite pe filiera succesorală a soției, care au decis ca ea fie înmormântată într-un alt sector al cimitirului decât acela în care odihnește el, despărțirea celor doi, pe care toți cei care îi cunoșteau îi receptau ca fiind indestructibil legați unul de celălalt, constituind, fără îndoială, o inadecvare. Sunt conștient de faptul că recunoștința față de familie, pe care Marino o exprimă deschis în Viața unui om singur („trebuie să mărturisesc pe față, în cel mai pur spirit al adevărului, că fără ajutorul lui L. și al familiei sale aș fi fost un om pierdut”, p. 101), poate justifica, pe termen lung, chiar și o problemă succesorală, întărită și de faptul că locuința îi aparținuse, de fapt, soției chiar de pe vremea când Marino era încă la Lătești, dar tot rămân la convingerea că odihna veșnică a celor doi ar fi trebuit să-i găsească alături, nu în sectoarele separate ale unui cimitir de altfel frumos.
Nicidecum paradoxal sau ciudat, structura destinului său post mortem a fost stabilită de către Adrian Marino însuși, atunci când el a decis să dea publicității doar după moarte volumul de memorii, Viața unui om singur, apărut la Editura Polirom la începutul anului 2010, în februarie. În cazul lui Marino, anii de după moarte erau chemați să decidă între om și operă, sau, măcar, să facă în așa fel, încât această alternativă să fie cât de cât tranșată. Nu e un secret pentru nimeni că opera savantului – uriașă, comprehensivă, sistematic lucrată într-un spirit cosmopolit, care nu ținea cont de „complexele” provinciale ale culturii române – n-a fost niciodată asimilată organic de către literatura română, reflexul de respingere funcționând și azi, chiar dacă virulența lui a fost între timp estompată de anii care s-au scurs și de sinuozitățile conceptuale sincronizante ale literaturii române de după 1989. Pe de altă parte, omul – egocentric, certăreț, dificil și parțializant în multe dintre opțiunile sale – a lăsat în urmă o sumedenie de resentimente și supărări, fiind previzibil faptul că atunci când „mitraliorul” nu va mai putea riposta, adversarii săi ascunși în tranșee vor scoate imediat capul, negându-i preopinentului opera și minimalizându-i valoarea.
Încă din primele zile de după apariția Vieții unui om singur, s-au făcut auzite voci care au afirmat că omul Marino reprezintă „cel dintâi dușman” al impunerii restitutive a operei sale. Soluția subminării eroului prin apelul la armele pe care el însuși le furnizase a părut a fi, la momentul respectiv, cea mai la îndemână și instrumentarea ei mediatică – nici măcar ingenioasă – ne-a dus la impasul pe care-l înregistrăm acum, acela de a se vorbi mai mult despre omul Marino decât despre opera copleșitoare pe care a lăsat-o în urmă. Tot omul Marino a fost și acela care a introdus în spațiul public a doua distorsiune, atunci când a insistat pe toate căile – inclusiv prin intermediul unor cărți de auto-resemnatizare – că el a fost dintotdeauna mai mult ideolog decât literat, opera de până în 1990 trebuind, și ea, receptată în cheie disimulat ideologică. În consecință, în spațiul public și exegetic s-au privilegiat două valori – biograficul „secret” și opera „dedublată”, citită în cheie politică –, prin intermediul cărora exacerbările legate de omul Marino au împins în plan secund morfologia și sintaxa operei, întârziindu-i asimilarea critică și integrarea în diacronia culturii și literaturii române.
Întrucât nici o nedreptate nu vine singură, cele câteva – puține… – exegeze apărute după moarte, cum sunt Adrian Marino, vârstele devenirii, de Simona Maria Pop (2010), Un călător în universul cărților, de Elena Mândrilă Negoiță (2013) și Introducere în opera lui Adrian Marino (teză de doctorat, 2014, de Cristina Andriuță), care li s-au adăugat cărților anterioare scrise de Constantin M. Popa (1993, respectiv 2001) sau Adrian Dinu Rachieru (în 2002) au avut parte de o receptare pe nedrept surdinizată, cu excepția parțială a lucrării S.M. Pop, care se ocupă de dosarul de la Securitate și de la Serviciul de Informații Externe. În consecință, odată cu reintegrarea operei lui Adrian Marino, care nu cred că se va produce în viitorii 10-15 ani, vom fi obligați să recuperăm și piese esențiale de exegeză, pe care nu le-am citit atunci când trebuia. Va fi nevoie, probabil, și de o modificare tectonică de perspectivă, fiindcă e vorba de un autor care a împins disciplina hermeneuticii literare și a „heterotipizării” literaturii până spre Michel Foucault sau chiar mai departe, în condițiile în care unele tipologii autohtone „canonice” extrapolează „concepte” preluate de la… Thibaudet. Motivele circumstanțiale ale marginalizării lui Adrian Marino merită să fie măcar regândite, fiindcă miza declasării literatului clujean e mult mai profundă decât aceea pe care ne-ar indica-o animozitățile biografice sau disensiunile permanentizate într-o viață literară dominată de exclusivismul axiologic al criteriului estetic.
Ștefan Borbély