Gurile Dunării constituie un „spațiu fierbinte” în lumea contemporană, dar atenția savanților români a fost probată de la sfârșitul veacului al XIX-lea. Printre cei care au inaugurat acest interes se numără polihistorul N. Iorga cu o lucrare intitulată Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe (Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1899). Ce ne dezvăluie această carte despre tinerețea savantului Iorga?
În primă instanță, să apelăm la explicațiile istoricului. Din capul locului, discutând despre „memoriul” său, cum îl numește în amintirile sale, se poate observa o abordare care trădează o anume convingere referitoare la „meseria” cercetătorului faptelor trecute. Istoria, în concepția lui Iorga, propune o cunoaștere a faptelor omenești, în timp ce „omul […] e așa de aproximativ și supus prefacerilor celor mai neașteptate și mai felurite”. Găsim în această afirmație formularea convingerii referitoare la imperfecțiunea cunoașterii istorice, una „aproximativă”, aflată într-o continuă dinamică sau „prefacere”, având un caracter deschis.
În această concepție rezidă explicația titlului lucrării sale. Nu avem de-a face cu o istorie a Chiliei și Cetății Albe, ci cu „studii istorice” asupra acestor orașe. Astfel, Iorga respingea de facto ideea unei monografii istorice a Chiliei și Cetății Albe. Este semnul unei istorii imperfecte, justificate de N. Iorga din perspectiva concepției istoriei profesate de școala metodică în care reconstrucția istoriei se bazează pe surse primare, documente de arhivă și narațiuni de epocă. Or, tocmai această „lipsă” a arhivelor a făcut ca scrierea istorică referitoare la cele două orașe să fie imperfectă: „Chilia și Cetatea Albă, care au avut desigur o arhivă sub genovezi, n-au păstrat-o; în Principate, arhive orânduite n-au existat probabil niciodată, socotelile și actele diplomatice rămânând în mâna Domnului, care se schimba, și, în sfârșit, stăpânirea turco-tătară a trecut pe acolo, stăpânire pe urma căreia nu rămâne nici bogăție, nici cultură. Stăpânirea turcă a făcut să se piardă minunatele arhive bizantine, din care s-a păstrat ceva numai în oficiile Patriarhatului, singura administrațiune creștină lăsată să trăiască de cuceritori”.
Într-o astfel de situație, ce putea însemna în fapt expresia „studii istorice”? O istorie locală, de tipul istoriei urbane monografice, care să descifreze „ceea ce s-a petrecut între zidurile acestor orașe vreme de cinci secole […] asupra organizării lor, asupra magistraților care le administrau, asupra dărilor, asupra numărului și compunerii populației, asupra culturii, comerțului”, o astfel de istorie monografică nu era posibilă pentru cele două orașe, așa cum se putea scrie pentru spațiul urban occidental, iar din Răsărit doar în situația cu totul excepțională a Ragusei, considera Iorga. Cauza era precizată de istoric ca fiind absența izvoarelor istorice primare. În atari condiții, ce fel de istorie ne propunea Iorga?: „Imposibilă din punctul de vedere al istoriei locale, al vieții particulare, de oraș, istoria Chiliei și Cetății Albe poate fi intreprinsă din alte puncte de vedere decât al existenței lor separate și înguste. Istoria exterioară, politică, a acestor două cetăți se poate face”.
Această istorie, în opinia lui Iorga, avea atingere cu istoria Țărilor Române și cu aceea a popoarelor vecine, era deopotrivă o istorie regională și universală. Totodată, transformările prin care au trecut aceste orașe de-a lungul secolelor reflectă „rezultatul unei mari schimbări economice sau politice”. Schimbările de care vorbea istoricul au consacrat de-a lungul timpului monopolul comercial genovez la Marea Neagră, apariția „Basarabiei” răsăritene, stabilirea hotarelor sudice ale Moldovei sub domnia lui Alexandru cel Bun. Avem de-a face cu o „istorie de hotare”, unde Iorga pomenește de o dualitate a puterii din Moldova până la Ștefan cel Mare; formarea Bugeacului ca regiune singulară turco-tătară, prezența tătarilor în această regiune și relațiile lor cu țările române, istoria comercială și economică a cetăților a „continuat […] să fie canalul prin care bogățiile țării se scurgeau în străinătate”, o istorie religioasă și culturală.
Perspectiva generală sub care se înscria viziunea lui Iorga în alcătuirea istoriei celor două orașe era aceea a istoriei politice și economice. Ca istorie politică, era articulată pe proiectul istoriei naționale. Istoria comerțului ca istorie economică întregea tabloul reconstrucției istorice, integrându-l în istoria generală a Mării Negre: „trebuie să petrecem cu ochii, repede, întreaga istorie a comerțului Mării Negre apusene în secolele al XIV-lea și al XV-lea”. Avem o istorie care centra existența Țărilor Române asupra relațiilor comerciale cu Răsăritul, cu Lembergul și Cracovia, iar după 1484, nașterea unor noi orașe Galați și Brăila ca o consecință a cuceririi turcești a vechilor centre comerciale din regiune. Se schița din această perspectivă o problematică istorică referitoare la relația dintre statul medieval și influența „drumurilor comerciale” pentru furnizarea resurselor afirmării lor.
Cartea despre Chilia și Cetatea Albă se înscrie într-o fază de evoluție a creației polihistorului N. Iorga, în care noua generație de istorici, adepți ai școlii metodice și ai junimismului, se înfruntau deschis cu „școala veche”, reprezentată de triada Tocilescu-Urechia-Hașdeu. Confruntarea tânărului savant era nu doar cu o generație anterioară de istorici, ci cu un sistem cu ramificații politice și instituționale, cu statul propriu-zis, statul politicianist caracterizat de Iorga ca având „atâtea preocupații de partid și de clientelă”.
Situația tânărului erudit neîmpăcat cu obediența față de sistemul universitar și fără sprijin politic „era o mare și îndrăzneață ambiție pe acele vremuri când se răzbătea încet și cu mute oftări, dacă nu voiai să începi cu o îngenunchiere inițială prin care toate piedicile se puteau înlătura”. Intrarea lui Iorga, la 1894, la Universitatea din București a stârnit invidii și patimi, a tulburat apele într-un colectiv dominat, cum scria în memoriile sale istoricul, de „îmbulzeală de ambiții și revărsare de patimi”. La început, tânărul profesor Iorga s-a dedicat exclusiv erudiției, fără să „curtenească pe nimeni”, fără să caute „nici cârdășie, nici încăierare” în acest viespar, „în locul în care fierbeau atâtea patimi și așa de cumplite, pătate de o politică încă de atunci amestecată, din nenorocire, în toate activitățile intelectuale”. Principalul deziderat al tânărului istoric era, după cum a mărturisit peste ani, „să pun la îndemâna tuturora ceea ce cu atâta trudă putusem să cunosc și să descopăr”.
În cele din urmă, cartea despre Chilia și Cetatea Albă oglindește preocupările și frământările tânărului istoric N. Iorga, aflat într-o etapă de acumulare și căutare a împlinirii erudiției sale. Au fost anii căutărilor prin arhivele din țară și străinătate pentru descoperirea izvoarelor istoriei românilor, pentru editarea lor, pentru analiza și critica cronicilor moldovenești și muntene. Se remarcă un efort sistematic, un elan tumultuos al savantului de a așeza scrierea istoriei naționale pe fundamente solide, ale surselor primare, o convingere însușită în timpul studiilor sale la Paris.
În același timp, cu toate că scrierea dedicată orașelor de la gurile Dunării este una de tinerețe, ea deschide o serie de trasee de cercetare pe care istoricul le va urma. Atât ca viziune și concepție asupra istoriei, reconstituirea istorică întemeiată pe studiul metodic al surselor primare, cât și pe convingerea că istoria locală sau națională se integrează organic în istoria universală, că doar inclusă într-un astfel de orizont ea capătă înțeles deplin, se regăsesc în fundamentarea teoretică, în structura capitolelor și dezvoltarea narațiunii istorice din această carte de tinerețe.
Problematica istorică cuprinsă aici îl aduce în contact cu istoria bizantină, cu cea a orașelor italiene, cu problemele istoriei comerțului și ale celei economice, cu relațiile politice dintre bizantini, turci, tătari și Țările Române, ea vorbește despre rolul și influența acestor centre comerciale în asigurarea resurselor afirmării puterii Moldovei și a Țării Românești, despre consecințele cuceririi otomane a țărmurilor apusene ale Mării Negre și transformarea acesteia într-un „lac turcesc”, despre agravarea dependenței Țărilor Române față de turci, mai cu seamă după ocuparea Ungariei la mijlocul veacului al XVI-lea.
Pornind de la chestiunea celor două orașe, N. Iorga oferea o sinteză de istorie politico-militară a voievodatelor românești de la Dunăre. Ea preliminează viitoarele lucrări de sinteză de istorie națională și o serie de monografii istorice elaborate în anii următori de N. Iorga (istoria comerțului, Ștefan cel Mare etc.). La fel, această carte a lui N. Iorga inaugura în istoriografia românească o direcție de cercetare asupra „studiilor pontice” și a prezenței genovezilor și venețienilor la gurile Dunării, aprofundată de unii dintre elevii săi excepționali în anii interbelici sau de istorici care revendicau în a doua jumătate a secolului trecut tradiția studiilor de istorie universală.