Cîteodată tehnologia reușește să se infiltreze în viața noastră în moduri surprinzătoare. Am fost, întotdeauna, reticent față de capacitatea unei serii de linii de cod de a traduce eficient într-o sau dintr-o limbă străină. Limbajul poate conține atîtea subtilități pe care, oricum, chiar și unui om bine antrenat în astfel de permutări i-ar veni greu să le recreeze. Traducerea este, în sine, un act de creație, pornind, desigur, de la materialul produs de altcineva. În momentul în care Rodica Marian mi-a oferit, cu amabilitate și candoare, mai multe volume de poezie, traduceri din opera sa în felurite limbi ale globului, am privit paginile cu o nedumerire mascată eficient. Totuși, sîrba, vietnameza, poloneza și multe alte limbi în afara celor de circulație pe care le stăpînesc la un nivel care să-mi permită să mă avînt în lectură m-au pus să privesc admirativ și blocat paginile ininteligibile. Așa că am oftat și am făcut ceea ce ar fi făcut orice școlar din ziua de azi mult mai rapid decît mine. Am dechis Google Lens și am apăsat translate. E un efect ciudat să citești o carte prin medierea telefonului mobil. Desigur, odată identificate, poeziile au putut fi și comparate cu varianta lor originală din volumele mai vechi ale autoarei. Surprinzător, tehnologia s-a achitat mai mult decît onorabil, producînd o traducere foarte aproape de original. Nu știu ce aș putea spune despre traducătorii versurilor – e genul de experiență care îți semnalează un volum, nu îți permite intrarea cu adevărat în universul său fin. Iar poezia Rodicăi Marian este una care merită o lectură atentă, fină, empatică.
Rodica Marian este cunoscută, în primul și în primul rînd, ca eminescolog, un teritoriu unde a avut constant în ultimele decade contribuții valoroase, de atentă și, uneori, surprinzătoare analiză. E cunoscută prin cariera îndelungată în lingvistică și studiile de semiotică. Un teren care necesită precizie, subtilitate, multă informație și o superlativă cunoaștere a limbii și limbajului. Dar cred că prima și cea mai mare dragoste a Rodicăi Marian a fost și rămîne poezia. Un domeniu unde a construit o operă profund personală, de o frumusețe delicată. Cel mai bine asurprins-o pe poetă nu un critic, ci un mare poet, Ion Mureșan, care nota într-un text publicat în Vatra: „Rodica Marian, cred eu, nu a strigat niciodată. Iar dacă i s-a întâmplat să țipe prin somn, s-a trezit cu sentimentul că a făcut ceva ilegal, ceva nepermis. De altfel, poezia ei îmi confirmă bănuiala: tumultuoasă și calmă, limpede și profundă, seamănă cu un râu adânc care curge sub o folie de sticlă.”
Această senzație de apă tumultoasă separată print-un ecran de sticlă este o senzație directă a lecturii poeziei sale. Rodica Marian este prin excelență autorul dispus la contemplarea lumii, a trăirii, a spectacolului. Participarea este întotdeauna precedată și mediată de observație, de analiză, aproape de o lucidă deconstrucție a poeticului desfășurat cu multă migală. În poemele sale, cînd pătrunzi, pătrunzi nu din postura de participant, ci din cea de descoperitor. Poeta e implicată sincron într-o dublă mișcare: pe de-o parte construiește o lume din intuiții ale semnificației realității imediate, pe de alta analizează, contemplă această lume pe care tocmai a construit-o, o descoperă și o ordonează. Este o poezie, cred, în primul rînd, a sensului, a reordonării și a surprinderii marilor scheme ordonatoare. Eul declarator și ordonator este retras, el participă prin ricoșeu, suferă impactul lumii și tocmai astfel o descoperă. Semnificative și frumoase sunt în acest sens versurile din Mereu, pe drumul Emausului (un poem des citat, printre cele mai bune ale autoarei): „În fiecare dimineață mă străduiesc cu toate puterile,/ (nu mă prefac c-aș fi nedumerită),și până la trezie/ aproape nu mă mai îndoiesc că aș avea un trup./ De fapt încă nu prea știu/ dacă corpul pe care se cuvine să-l îmbrac/ pe cât pot eu de frumos/ este carnea de piersică a unui copil/ proaspăt îmbăiat/ ori rozul stins, ușor asprit de indecizie/ Între putrefacție și mumificare,/ oricum, încă nu realizez/ dacă membrele care-ar vrea să se miște/ sunt elastice ori înțepenite,/ nu recunosc nici fața mea, nici pe cea a icoanelor,/ deși stau la pândă, pe dinăuntru,/ stau apoi la masă cu acel trup/ și nu-mi pare nimic cunoscut, nici/ vorbăria celor doi pe drumul Emausului,/ absenți și ei din strădania mea,/ apoi cineva (poate eu) face un gest/ dintre cele mai obișnuite,/ cum ar fi grija firească cu care-mi machiez ochii,/ la fel de firesc precum Cel care frânge pâinea de fiecare dată,/ mereu pe urmele Unicului,/ și trupul părelnic devine un Abel înviat,/ așa cum fapta lui Cain s-ar confunda cu fumul jertfei/ și-ar fi asemenea cu iertarea noastră cea de toate zilele”.
Construcția poetică este realizată cu o surprinzătoare simplitate. Simplitate a construcției, care urmează un pattern discursiv, liniar, ușor de urmat și ușor de asimilat, simplitate a vocabularului care preferă cuvinte circulate, care nu caută exotismul fonetic al neologismelor la modă, nu se cufundă după luxurianta arborescență a arhaismelor sauregionalismelor – ambele tendințe fiind acum într-un puseu la modă. Această alegere duce la un vers clar, cristalin, un text care seduce prin parfumul imaginii, nu prin zorzoana care o construiește pe aceasta. Iar Rodica Marian are o sensibilitate aparte, știe să reliefeze întotdeauna detaliile semnificative pentru a pensula tablouri memorabile, vibrante, chiar dacă, aparent, din cauza alegerilor amintite anterior, dezarmant de simple. Decupez pentru exemplificare: „Rarefiată ca aerul viclean din Lassa/ – Chiar l-am văzut într-un relanti vag și difuz –/ Ca o pânză veșnic dezlânată, din nou și-n fiece clipă,/ Din care curg chipuri prelungi, fără formă,/ Le recunosc, tot atât de familiare/ Precum norii leneși de vară/ Și care nesmintit – îndărătnică viață –/ Îmi bântuie visările, mișcările,/ În timp ce-mi urmăresc mâna care se-ntinde spre ceva,/ Orice aș putea apuca ori așeza pe o masă,/ În timp ce privesc urmele pașilor mei/ Simțiți încă în văzduh și sub ape”. Sau „Sunt și zile în care suferința/ E un jad ivoriu, mult cizelat/ Și miroase frumos, a curat,/ Ca noaptea…”.
Ceea ce pare să plutească, poate ca o pîclă diafană, sau să se infiltreze, subtil, ca un gust pe care îl receptezi fără să îl poți identifica imediat, este atitudinea dulce-amăruie. Surprinderea și bucuria de a trăi, dublată imediat de intuiția alterității. Lustrul materiei peste care se toarnă senzația timpului care consumă. Elan și reținere. Dorința de salt, ghemuirea în postul de observație. Îmi place un vers al poetei, „Sunt fiica unei fericiri pe care încă n-o știu” – este o sumarizare a gesticulației poetice recognoscibilă la nivel general în opera sa.
Poezia Rodicăi Marian este o poezie în care este imposibil să nu recunoști nu atît livrescul, cît experiența mediată de lectură, de călătorie, de cunoaștere. Nu este un text ingenuu, este un text dospit dintr-o intuibilă bibliotecă (a cunoașterii), dar care, totuși, nu are nimic artificial. Gesticulația poetică este și se simte autentică. Bagajul cărturăresc vine ca o poleială, ca un savant și colorat ambalaj, nu ca un motor al creației. Poate tocmai de aici și claritatea. În mod cert, autoarea își citește și își analizează critic creația, dar criticul nu intervine creator în text, el pare să funcționeze doar ca un decantor al calității textului, partea de generare, de creație, se dispensează de gestul critic preferînd luciditatea, observația mediată de sensibilitate, nu de intelect.
Poezia Rodicăi Marian este o poezie de o forță reținută. Un spectacol al grandorii reținute, a flamboiantului temperat. O poezie care, prin contemplare exterioară, pornește în introspecție. Recentele traduceri în atîtea limbideschid poezia autoarei spre o receptare care nu cred, prin structura textelor, că se va lovi de o barieră lingvistică. Tot așa cum poeta are o recunoscută pasiune spre călătorie, opera sa poetică pornește pe meridianele lumii, deschizînd neașteptată uși înspre unul dintre talentații autori ai literaturii române de azi.