destin
ții minte pauza de cafea? ce ți-a mai lăudat
atunci un necunoscut
abilitățile, rochia de cașmir, tinerețea
– ai înțeles, după conferință, că fusese chiar ea, ocazia,
în travesti însă
dar tu ai ratat întâlnirea cu ocazia, mereu
ziceai că-ți pune piedici întâmplarea
acest mic detaliu existențial pe care unii filozofii
îl nesocotesc
cum de pildă la nouă ani când urma să citești
în prezența ocaziei
angajamentul de pionier – ți-l uitasei acasă
ai alergat într-un suflet, între timp ocazia a venit,
a plecat… (obosise cică)
sau mai târziu, la câte o serată, un bal,
când te-așezai într-un colț, greu accesibil și ăla, anume
parcă să nu poți ieși când trece (întâmplător)
ocazia
pe lângă tine – s-o saluți să te cunoască măcar
dar să citești afișul numai cu un ceas înainte de
plecarea ocaziei!? (și de trei seri fusese cică lipit
pe interiorul ușii în fața căreia tu
de trei ori ezitând – să intru? să nu intru ? –
ai ales:
nu poate fi ceva important pentru mine azi) –
cum bine ziceai, mereu aceeași piedică: întâmplarea
și foarte departe, în tine,
cineva
care o manevrează subtil…
imprudență
când pumnul,
uitând de sine, s-a deschis,
din el zile roz zile negre zile verzi
zile albe-au căzut
s-au risipit au dispărut
care sub covorul imobil țesut de pașii
altora peste ai mei
care sub munți
clădiți de gândul ce m-a ascuns mereu ori
în nisipul acelor închipuite țărmuri
de-nalte mări de care mă agăț cu îndârjire
încă
ochiul le urmează rostogolirea
înspăimântat derutat: e-o parte din viața mea
în ele sau cine știe? toată? nu-mi rămâne decât
să le strâng înapoi în pumn dar
cum s-ajung la ele? cum să le mai pun
la un loc? –
încă una
(se prinsese în cădere între foile unei reviste)
poc!
liliac
știam atunci moartea numai din cărți
(ea pe mine nici atâta – moartea nu știe carte –
altfel, bunicii trăiau,
trăia și o străbunică,
așa că nemurirea chiar exista)
acum nu mai are putere asupra mea nici liliacul…
parcă până mai ieri umblam
numai pe drumuri pe care el mi le deschidea
cu miresmele lui
puneam urechea la ușa dulapului să aud care rochie
cântă ce pălărie visează ce pantofi oftează a ducă
mă echipam
și dusă eram
până seara,
când coboram din vis ca de pe nava
unui extraterestru gentil ce mă întorcea nevătămată
acasă, dar, ah! eu vătămată, ce vătămată
mai eram! doar trăisem o zi cât o mie de ani
nu știam că sunt
în puterea liliacului
din care furasem (nici nu țin minte când) de peste gard –
de mult a devenit moartea caz real de mult umblu
numai pe drumuri pe care ea
unul câte unul
cu parfumul ei contrafăcut
de liliac
le-a închis
fiindcă de mult și-a pierdut puterea asupra mea liliacul…